Încă Basarabia nu e România

„Basarabia e România” este un mesaj frumos, scris cu graffiti în multe locuri vizibile din România. Dezideratul pe care îl exprimă are ceva profund emoționant. La fel de puternică este și declarația președintei Maia Sandu, care a afirmat că, în cazul unui referendum privind unirea cu România, ar vota pentru unire.
Este frumoasă și evoluția Republicii Moldova din ultimii ani, cu fața tot mai hotărât întoarsă spre Europa și spre spațiul cultural și valoric căruia îi aparține în mod firesc.
Totuși, dacă vrem să fim sinceri cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că nu vorbim despre simpla reunire a unui județ cu țara din care a fost desprins. Vorbim despre o țară care, cu voie sau fără voie, a parcurs zeci de ani într-un mediu politic, social și cultural diferit. Iar acel mediu a modelat profund societatea de astăzi.
Basarabia a fost supusă unui uriaș experiment sovietic: schimbări demografice, rusificare, ruperea legăturilor cu România, inventarea unei identități moldovenești separate și cultivarea unei alte memorii istorice. Mișcarea de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 a încercat să rupă această construcție, dar rădăcinile plantate în deceniile de dominație sovietică au rămas puternice.
De aceea, pur și simplu, Basarabia de astăzi nu este România de astăzi.
Vorbim aceeași limbă. Avem o istorie comună, o cultură comună și nenumărate legături de familie, credință și tradiție. Dar există și realități diferite, formate în aproape două secole de rupturi și ocupații, iar aceste diferențe nu pot fi șterse printr-o formulă sentimentală.
Situația nici măcar nu seamănă perfect cu reunificarea celor două Germanii. Republica Moldova și-a construit, între timp, propriile instituții, propriul stat și, inevitabil, propria experiență colectivă.
Moldovenii de astăzi pot fi români prin limbă, cultură și origine, dar identitatea lor nu se mai reduce întotdeauna la atât. Și nu mă refer doar la minoritățile etnice sau la populația rusofonă. Mă refer inclusiv la oamenii care vorbesc românește, își cunosc rădăcinile și, totuși, simt atașament față de Republica Moldova ca stat al lor.
Poate că aceasta este una dintre consecințele paradoxale ale istoriei: după atâtea decenii în care libertatea le-a fost refuzată, mulți au simțit nevoia ca libertatea câștigată să poarte și numele unei țări proprii, fie ea mică.
De aceea, unirea, dacă va veni vreodată, nu poate fi doar o „alipire”. Nu poate fi desenată pe hartă și decretată de nostalgie.
Ar trebui să fie întâlnirea liberă dintre două societăți care se recunosc una pe cealaltă, își acceptă diferențele și hotărăsc împreună că vor același viitor.
Iar până atunci, poate că cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să apropiem cele două maluri ale Prutului fără să pretindem că Prutul nu a existat.

Sale!