29 de ani de la nunta noastră... de epocă

Da, au trecut 29 de ani. Era 16 august 1997.
Dincolo de bucuria și emoția amintirilor, mă gândesc uneori la viteza cu care se schimbă totul. Privind în urmă, îmi dau seama că nu am trecut doar într-un alt mileniu, ci parcă am trăit, atunci, într-o altă epocă.
Nu știu dacă cineva a început să adune sistematic fotografii, filmări și mărturii despre nunțile de acum câteva zeci de ani. Ar merita. Sunt adevărate documente istorice, antropologice și sociologice despre o lume care dispare sub ochii noștri.
La aproape 30 de ani distanță, până și mașinile cu care ne-am deplasat atunci, dacă mai există, se apropie de statutul de mașini de epocă.
Aparatele de fotografiat au devenit obiecte de muzeu. Se lucra încă pe film. Iar camerele de filmat, mari cât niște tunuri, purtate pe umăr, aparțin și ele unei lumi tehnologice dispărute.
Costumele, rochiile, cusăturile, cămășile, pantofii, albumele foto, chiar și coafurile și frizurile vorbesc astăzi despre o altă vreme.
Era 16 august și o căldură infernală.
Am fost mai întâi la Casa Căsătoriilor, de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Doar muzica de fond de la starea civilă pare să fi rămas, într-un fel, pe aceeași bandă. Deși benzile, casetele și instalațiile de sonorizare de atunci au dispărut de mult.
Florile, în schimb, nu mai seamănă aproape deloc cu cele de atunci. Astăzi există alte aranjamente, mai multă artă florală, mai mult exotism, mai multă sofisticare.
Și era cald. Foarte cald.
Aer condiționat? Nu exista.
O furtună care a chinuit zdravăn copacii și o ploaie scurtă ne-au fost, până la urmă, de folos. Au răcorit atmosfera.
Numai că, pentru a ajunge la demisolul Bisericii „Sfântul Apostol Andrei”, singura parte funcțională atunci, fără pictură, doar cu tencuială, dar locul de care eram legați sufletește, a trebuit să traversăm o curte plină de utilaje de construcții și de noroi.
Rochia Mirelei s-a murdărit la poale. Pantofii celor prezenți, de asemenea.
Nu era tocmai decorul de nuntă pe care îl vezi astăzi în fotografiile atent regizate. Dar era al nostru. Nici cununiile, nici decorul lumânărilor, nici florile din piept, nici celelate obiecte de cult nu mai sunt în uz.
Apoi masa a avut loc la cantina de la Sârmă.
Și pentru asta trebuia să ai „pile”, ca să prinzi locul.
Primeai practic un spațiu și niște mese. Cu mâncarea veneai. De ospătari te descurcai. De restul, tot tu.
Pregătirea unei nunți era cu totul diferită de cea de astăzi. Puneai varză la murat, castraveți, rudele și apropiații făceau sarmalele, aduceai fețele de masă de acasă, iar vinul îl procurai de la cunoștințe.
Nu exista întreaga industrie de astăzi în jurul unei nunți.
Muzica? Da, parcă nici ea nu era atât de tare ca acum, când, dacă te nimerești în raza boxelor, simți că îți tremură toate organele interne.
Nici variantele nu erau prea multe. Nu făceai „casting”, nu discutai cu impresari și nu comparai zeci de formații pe internet.
La noi a cântat Tomel. Și a făcut-o frumos.
Nici instrumentele nu erau cele de astăzi. Dar acordeonul, desigur, nu putea lipsi, așa cum nu puteau lipsi pozele statici și ușor stresante de din studioul de pe Bălcescu.
Dacă ai aduce un tânăr de azi într-o nuntă din 1997, probabil că pentru primele minute ar avea impresia că a ajuns undeva în epoca de piatră.
Dar nunțile de atunci aveau și avantajele lor.
În timp ce nunțile de astăzi au devenit, de multe ori, adevărate provocări financiare, nunta de atunci își îndeplinea foarte clar și rolul social: îi ajuta pe cei doi tineri să pornească în viață.
Rămâneai cu ceva bani. Dacă te chiverniseai bine, puteai să-ți cumperi lucruri pentru casă, să începi o gospodărie, să pui ceva deoparte. Era greu să termini nunta cu datorii.
Și totuși, dincolo de toate diferențele, a fost minunat.
Toate detaliile acestea, care astăzi par atât de îndepărtate, dau și mai mult farmec începutului nostru.
Am retrăit cu emoție aceste amintiri și nu glumesc deloc când spun că ar trebui strânse fotografiile și filmările care încă există din belșug. Din ele s-ar putea reconstitui vizual imaginea unei epoci.
Am însă și o tristețe atunci când mă uit la fotografii.
O parte dintre cei care au fost la nunta noastră nu mai sunt.
Printre ei, bunicii noștri.
Eu îi aveam atunci pe toți patru. Mirela îi avea pe trei dintre ei. Astăzi nu mai este niciunul.
Nu mai sunt nici o parte dintre nuntași. Nu pot să nu mă gândesc, spre exemplu, la doctorița Mariana Dragomir.
Și nici toți preoții care ne-au cununat nu mai sunt astăzi printre noi.
Au fost 40 de preoți la cununie, veniți în mare parte datorită tatălui meu.
A fost frumos, dar nu chiar ușor pentru doi miri alergați toată ziua.
Îmi amintesc că, la predica de la sfârșit, după primul cuvânt, apoi după al doilea și după al treilea, Mirela s-a apropiat de urechea mea și m-a întrebat, ușor speriată:
„Va vorbi fiecare?”
Nu au vorbit toți.
Dar cei care au vorbit au făcut-o frumos. Iar unele dintre cuvintele lor mi le amintesc și astăzi, deși atunci, cu siguranță, nu au fost rostite cu gândul că vor deveni memorabile.
Pentru miri, o nuntă are și farmec, și emoție, dar are și tensiune, și foarte multă oboseală. Mai ales că nu era totul regizat ca azi. De valsul mirilor nu mai vorbesc …
Cu toate acestea, îmi amintesc multe momente din acea zi și din acea noapte minunată de 16 august 1997.
Noaptea după care am plecat împreună.
Definitiv.
Iar când, a doua zi, cineva a strigat-o pe Mirela „doamna Negoiță”, i-au trebuit câteva clipe ca să-și dea seama că trebuia să răspundă.
A fost frumos.
Timpul a schimbat tehnologia, infrastructura, clădirile, hainele, muzica, obiceiurile, textul și tiparul inavitațiilor, aproape totul.
Și pe noi ne-a mai albit puțin.
Dar, mai ales la aniversări, ne întoarcem cu drag la acea zi și la acele începuturi ale familiei noastre.
Și suntem recunoscători tuturor celor care ne-au fost atunci alături, dar mai ales părinților noștri, care au făcut posibilă acea zi și care au pus, alături de noi, prima piatră la temelia vieții noastre de familie.
29 de ani mai târziu, fotografiile nu mai sunt doar amintiri. Au devenit, încet, documente ale unei lumi. Iar pentru noi, documentele începutului nostru.