Drumul pietruit care m-a făcut mai sătean

Am început să mă simt și eu sătean. Sau, poate, mai sătean decât m-am simțit vreodată.
Legătura mea cu Blăjaniul este veche, de peste jumătate de secol, dar nu a fost întotdeauna simplă. Am petrecut aici ani din copilărie, într-o vreme în care părinții mei se mutaseră deja la oraș și în care diferența dintre cele două lumi era mare. La țară nu exista nimic din confortul pe care astăzi îl considerăm firesc. Era însă altceva: aeru, animalele, dealurile, libertatea aceea fără program și mai ales bunicii.
Uneori mă gândesc că poate am pierdut atunci niște ani pe care i-aș fi putut petrece prin biblioteci. I-am petrecut prin curți, pe drumuri, pe dealuri, printre viețuitoare și oameni. Dar, privind acum în urmă, nu sunt deloc sigur că au fost ani pierduți. Și aceea a fost o bibliotecă, doar că volumele ei erau oamenii, pământul și întâmplările satului.
Probabil de aici mi-a venit, mai târziu, dorința de a scrie despre acest loc.
Am început să-i scotocesc trecutul, să caut documente, să întreb oamenii, să încerc să înțeleg ce fusese înaintea noastră. Așa au apărut monografia Bisericii „Sfântul Nicolae” din Blăjani, publicată în reviste de teologie și de istorie, monografia satului și numeroase alte articole, reportaje și povestiri în care Blăjaniul a intrat ca preferință principlă în preocupările mele.
Cred că acesta este unul dintre semnele apartenenței: începi să cauți trecutul unui loc atunci când simți că o parte din trecutul acela este și al tău.
Au existat însă și ani în care am venit mai rar. Viața te împrăștie. Timpul devine din ce în ce mai puțin, preocupările se adună, bunicii mor, iar locurile despre care credeai că vor rămâne întotdeauna aproape ajung uneori la distanță.
Apoi, aproape din întâmplare, am cumpărat aici o casă. O casă veche, singura care a rămas în picioare pe Podul Fântânii, după o aprigă alunecare de teren.
Nu am căutat neapărat izolarea. Nici inaccesibilitatea nu a fost vreun ideal romantic. Pur și simplu așa s-a întâmplat să fie: casa era într-o zonă mai greu accesibilă. Am refăcut-o încet și am observat că începe să mă atragă tot mai mult.
Numai că între mine și casă rămânea drumul.
Un drum care, după ploaie, putea deveni o adevărată aventură. Am dansat de multe ori cu mașina dintr-un mal în altul, încercând să păstrez direcția prin clisă. Au fost zile în care ajungeam, mă uitam la cer și începeam imediat să strâng lucrurile, de teamă că, dacă mai plouă puțin, nu mai cobor.

Un drum dezastru de când îl știu. Dar înainte de nu era drumul meu …
Noroiul nu-mi era străin. Am crescut cu el. Am venit în copilărie la țară cu două rânduri de încălțări. Am fost preot la sat, iar ulițele Gherăsenenilor erau noroiose cândva și am trecut prin destule drumuri în care cizma era uneori mai importantă decât mașina. Mai am și astăzi o gospodărie mai spre și cunosc bine această realitate, specifică însă doar unei zone de grajd în vremurile noastre, deși zilnic îmbunătățesc viața animalelor.
Oricât de atașat ai fi de sat, nevoia de civilizație nu dispare odată cu dragostea pentru viața rurală.
Nu cred că autenticitatea satului trebuie măsurată în centimetri de noroi.
Zilele acestea, drumul pietruit a ajuns până la mine.
Poate părea un lucru mărunt pentru cineva care trăiește într-un oraș sau chiar în Blăjani și pentru care drumul este pur și simplu acolo. Pleci, vii, intri în curte și nu te gândești la el.
La Blăjani însă, un drum poate schimba relația unui om cu locul.
Dintr-odată, casa nu mai este locul în care ajungi numai dacă vremea îți permite. Nu mai trebuie să te uiți speriat la norii care se strâng. Nu mai pleci în grabă pentru că începe ploaia. Poți veni și poți rămâne.
De aceea, când am văzut pietrișul întins pe drumul acesta, m-am bucurat mai mult decât m-aș fi așteptat. Câți ami s-au chinuit oamenii să-l urce!
M-am simțit, într-un fel euforic, mai sătean.
Dar și mai cetățean al acestei localități.
Pentru că apartenența nu înseamnă numai amintiri, documente, monografii sau povești despre trecut. Înseamnă și sentimentul că locul în care ai ales să revii te primește. Și, recunosc, am avut sentimentul respingerii, fără înțeleg în totalitate de ce.
Însă acum am sunt bucuros și am vrut să împart această bucurie, cel puțin cu cei cu care împart drumul acesta istoric care altă dată lega satul Blăjani de Băiești.

Sale!