În biserică nu trebuie să ne judecăm unii pe alții

„Sper să nu zică nimeni nimic. Mă doare un genunchi și nu pot să stau.”
Mi-a spus cineva care vine mereu la slujbe, dar și la curățenie, de ani de zile, aceste cuvinte, rostite cu o oarecare teamă. Nu durerea era cea mai apăsătoare, ci gândul că cineva ar putea privi, comenta sau judeca. Că, într-o biserică, faptul că te așezi atunci când ceilalți stau în picioare ar putea deveni motiv de observație. Sau că nu poți îngenunchea când alții o fac, ar fi motiv de evalure a evelaviei.
Ei bine, nu vă temeți de judecatăți nedrepte.
În biserică nu avem nimic de demonstrat nimănui, iar scopul nu este confrormismul abusurd, sau chinuirea neputincioșilor, ci dragostea pentru aproapele.
Nu intrăm într-un concurs al evlaviei și nici nu trebuie să transformăm locașul de cult în turn de observație.
Venim înaintea lui Dumnezeu, fiecare, cu păcatele lui.
Sigur că există rânduială. Există respect pentru slujbă, pentru locul sfânt și pentru comunitatea din care facem parte. Dar rânduiala nu are reguli absurde de aplicare și nu trasformă pe nimeni în proscris.

Dacă un bătrân trebuie să se așeze, să se așeze. Dacă cineva are un genunchi bolnav, o durere de spate, o amețeală sau pur și simplu nu mai poate sta în picioare, nu are de ce să se rușineze. Dumnezeu nu măsoară credința în minutele în care am reușit să rămânem în picioare.
Biserica nu poate să fie o societate a supravegherii reciproce. Nu venim să observăm cine a întârziat, cine s-a așezat, cine n-a făcut o metanie, cine s-a îmbrăcat într-un anumit fel sau cine nu cunoaște toate rânduielile.
Venim să ne rugăm împreună.
Comunitatea creștină presupune dragoste, respect, apropiere și grijă față de celălalt. Presupune să-l vedem pe omul de lângă noi nu ca pe cineva pe care trebuie să-l evaluăm, ci ca pe un frate sau o soră care, asemenea nouă, a venit cu propriile bucurii, neputințe, dureri și speranțe înaintea lui Dumnezeu.
Poate că omul care stă așezat suferă. Poate că cel care a venit târziu a trecut printr-o noapte grea. Poate că acela care nu știe când trebuie să se închine intră pentru prima dată într-o biserică după mulți ani.
Ce minunat ar fi dacă prima lui experiență ar fi aceea că nimeni nu-l cercetează cu privirea, nimeni nu-l ceartă, nimeni nu-l face să se simtă străin.
Pentru că biserica nu este locul în care salvăm aparențele.
Este locul în care putem, poate mai mult decât oriunde, să renunțăm la ele.
Acolo nu trebuie să părem puternici atunci când ne doare. Nu trebuie să părem perfecți când nu suntem. Nu trebuie să construim o imagine pentru cei din jur.
Venim fiecare așa cum suntem și, împreună, ne unim glasurile într-o singură rugăciune.
Iar dacă într-o biserică un om bolnav se teme să se așeze pentru că „poate spune cineva ceva”, atunci problema nu este omul care s-a așezat.
Problema este că noi, ceilalți, încă mai avem de învățat ce înseamnă cu adevărat comuniunea.

Sale!