Să pleci dintre ai tăi

Sunt lucruri pe care nu le uiți niciodată. Moartea unui apropiat  este unul dintre ele.
O fiică a venit la mine tremurând și mi-a cedrut să- citesc o rugăciune pentru îndepărarea fricii. Teremura și și suferea cumplit: Mi-am văzut tatăl murind. Un cancer osos descoperit prea târziu l-a lovit nemilos și l-a făcut să treacă printr-o suferință cumplită. Nu mai era aproape nimic de făcut. A murit acasă, în mijlocul familiei.

Ei bine, m-am gândit să-i împrăștii frica și remușcările prin cea mai evidentă consolare: tatăl dânsei a murit auzint pentru ultima dată vocea celor dragi, în primul rând a ei. Rugăciune „de speriat” sigur că e o soluție, deși nu cred că de sperietură se poate vorbi, ci de suferință. Există suferințe cărora medicina, explicațiile și toate priceperile noastre nu le mai pot răspunde.
Dincolo însă de durerea acelor zile, După discuție am rămas cu un gând asupra căruia merită să ne oprim: astăzi, relativ puțini oameni mai au posibilitatea de a-și petrece ultimele clipe acasă, în grija celor apropiați.
Nu vorbesc despre idealizarea suferinței de acasă. Un bolnav trebuie să primească tratament, îngrijire paliativă, calmarea durerii și tot ceea ce medicina îi poate oferi. Uneori spitalul este absolut necesar.
Dar există și un moment în care problema nu mai este vindecarea. Atunci rămân omul și cei pe care îi iubește.
Și cât de mare poate fi diferența dintre a pleca dintre cei vii într-un salon străin, printre aparate, lumini, pași și voci necunoscute, și a pleca din propria cameră, privind pentru ultima dată chipurile pe care le-ai privit o viață întreagă.
Să auzi glasul copilului tău. Să simți mâna soției sau a soțului. Să recunoști tavanul, icoana, fereastra, mirosul casei. Să nu fii, în ultimele clipe, între oameni care își fac cu profesionalism datoria, dar care rămân totuși străini.
Casa poate deveni, în asemenea momente, ultimul loc al apartenenței.
Altădată se ținea mult ca omul să moară în familie. Nu pentru că oamenii disprețuiau medicina, ci și pentru că moartea făcea parte din viața comunității. Bătrânul nu dispărea undeva, în spatele unei uși de spital. Familia îl îngrijea, îl veghea, îi vorbea. Copiii și nepoții puteau veni să-l vadă. Vecinii treceau pe la el. Preotul, de asemenea. Despărțirea se petrecea între cei care își aparțineau unii altora.
Modernitatea ne-a adus enorm în ceea ce privește medicina. Ne-a prelungit viața și a redus suferințe care altădată păreau inevitabile. Dar, uneori, a și mutat moartea departe de casă, transformând-o într-un eveniment medical.
Poate că ar trebui să recuperăm, fără să renunțăm la nimic din ceea ce medicina modernă ne oferă, dreptul la o moarte demnă și, atunci când este posibil, dreptul de a ne petrece sfârșitul vieții între ai noștri.
Pentru că în ultimele ore ale vieții nu mai contează multe dintre lucrurile pentru care ne-am zbătut ani întregi.
Contează o mână.
Un glas cunoscut.
O rugăciune.
Și certitudinea că nu ești singur.
Tatăl doamnei despre care vă vorbeam a murit acasă. Suferința lui rămâne una dintre cele mai grele amintiri ale sale. Dar, privind în urmă, există și această mângâiere: în clipa plecării nu se afla printre străini.
Era acasă.
Era între ai lui.

Sale!