Am emoții la fiecare cununie.
Poate că, după sute de cununii oficiate, ar trebui să spun că m-am obișnuit. Că rânduiala îmi este cunoscută, că știu fiecare moment al slujbei, fiecare rugăciune, fiecare gest.
Și totuși, nu m-am obișnuit.
Și sper să nu mă obișnuiesc niciodată.
Îmi amintesc și acum una dintre primele cununii oficiate în biserica de sus a Bisericii Sfântul Apostol Andrei, în 2006, când începuserăm să slujim acolo. Era nunta familiei Ene, din Blăjani.
Când au intrat mirii în biserică, în armonia cântării stranei, am simțit o emoție pe care cu greu aș putea-o descrie astăzi. Era ceva dincolo de frumusețea unei ceremonii. Era sentimentul că în fața mea se petrece un început a mirilor, în concordonață cu cel al bisericii nostre. Doi oameni veneau înaintea lui Dumnezeu și își așezau viața, încă nescrisă, unul lângă celălalt.
Au trecut de atunci douăzeci de ani.
Au trecut prin fața altarului multe familii. Unele mi-au rămas în memorie printr-un gest, altele printr-o privire, prin emoția părinților, prin bucuria bunicilor.
Desigur, au existat și oameni obosiți, preocupați de petrecerea care urma sau copleșiți de agitația unei zile complicate. Dar, în cele mai multe cazuri, fiecare familie cununată mi-a lăsat ceva în suflet.
Pentru că fiecare mi s-a părut, într-un fel, o mică minune.
Poate că aici se află și una dintre marile responsabilități ale preotului. Pentru el, o cununie poate fi a suta. Pentru cei care se află în fața lui este însă cununia lor. Este unică. Este clipa aceea din viață pe care o vor purta cu ei și despre care, poate, vor povesti cândva copiilor și nepoților.
De aceea m-aș teme de ziua în care aș putea privi o cununie doar ca pe o rânduială care trebuie îndeplinită.
Ani la rând am spus mirilor că momentul cel mai important al nunții nu este petrecerea.
Petreceri poți face multe în viață.
Cununia, însă, o faci o singură dată.
Acolo, înaintea altarului, nu se pune început doar unei zile frumoase, ci unei vieți împreună. Iar viața aceasta nu va fi alcătuită numai din fotografiile luminoase ale începutului. Vor veni dimineți obișnuite, griji, copii, boli, reușite, neînțelegeri, împăcări, pierderi și sărbători.
Va veni, într-un cuvânt, viața.
Și tocmai pentru această viață se roagă Biserica în ziua Cununiei.
Am avut bucuria să văd, peste ani, roadele multora dintre cununiile la care am slujit. Am văzut familii crescând, copii venind pe lume, mirii de altădată întorcându-se la biserică ținându-și copiii de mână.
Uneori însă Dumnezeu îți îngăduie să vezi aceste lucruri și mai aproape.
Am oficiat, cu ani în urmă, și cununia părinților Adrianei, Mădălina și Gabriel Necula, la Gherăseni.
Iar Adriana, atunci când glumim în familie îmi spune că eu nu am dreptul să mă plâng de nimic în ceea ce o privește. Argumentul ei este greu de combătut: la cununia părinților ei, eu am fost cel care m-am rugat ca Dumnezeu să le dăruiască „copii buni”.
Așa că, spune ea, dacă am ceva de comentat, trebuie să-mi asum și partea mea de răspundere.
Este, desigur, parte din umorul cu care este înzestrată. Dar dincolo de glumă rămâne ceva care mă emoționează profund.
Rostești o rugăciune la cununia unor tineri și, după ani, îi cunoști copilul. Îl vezi crescând. Îl vezi devenind om. Iar uneori viața face ca acel copil să devină atât de frumos parte din familie, încât rugăciunea rostită cândva înaintea altarului pare că se întoarce spre tine.
Atunci înțelegi altfel cuvintele Cununiei.
Înțelegi că rugăciunile nu rămân în biserică odată ce se sting lumânările și pleacă nuntașii. Ele merg mai departe împreună cu oamenii. Intră în casele lor, în anii lor, în copiii lor, în bucuriile și încercările lor.
Dar timpul are felul lui de a întoarce lucrurile.
Pe măsură ce se apropia nunta propriilor mei copii, emoția pe care o simțeam la cununiile altora devenea tot mai puternică.
Priveam mirii din fața mea și, fără să vreau, îi vedeam pe ei.
Mă gândeam la ziua în care copiii pe care îi văzusem crescând aveau să stea, la rândul lor, înaintea altarului. Dintr-odată, fiecare cununie devenea și o pregătire tainică pentru ceea ce urma să trăiesc eu însumi ca tată.
Când ziua aceea a venit, am înțeles că nu aș fi putut să le oficiez cununia.
Nu pentru că nu aș fi cunoscut rânduiala.
Tocmai pentru că o cunoșteam prea bine.
Știam fiecare cuvânt care urma să fie rostit și greutatea lui. Știam ce înseamnă cununile așezate pe capetele mirilor, paharul comun, înconjurarea mesei, rugăciunile pentru viață lungă, pentru pace, pentru dragoste, pentru familie și pentru copii.
Iar de data aceasta, cei pentru care se rosteau toate acestea erau copiii mei.
Am rămas, așadar, tată.
Colegii mei, părintele Petru Roșu și părintele Marian Ion, împreună cu un sobor alcătuit din oameni care îmi sunt foarte dragi, au pregătit și au slujit o cununie pe care o voi purta multă vreme în suflet.
Iar peste toate s-a așezat încă o bucurie greu de pus în cuvinte: nepoții au avut privilegiul ca la propria lor cununie să slujească și bunicul lor.
Trei generații s-au întâlnit atunci înaintea aceluiași altar.
În asemenea clipe înțelegi cât de repede trece timpul și cât de tainic se leagă viețile oamenilor.
Cununăm niște tineri.
Ne rugăm pentru copiii lor.
Copiii cresc.
Își întemeiază, la rândul lor, familii.
Părinții ajung să-i privească de pe margine, iar bunicii îi binecuvântează.
Și rugăciunea merge mai departe, din generație în generație.
De aceea am încă emoții la fiecare cununie.
Nu pentru că slujba ar fi nouă pentru mine.
Ci pentru că oamenii din fața altarului sunt întotdeauna noi. Povestea lor abia începe. Iar în acele câteva zeci de minute îți este încredințat începutul unei familii despre care nu știi încă unde va ajunge și ce roade va aduce.
Uneori însă Dumnezeu îți îngăduie să trăiești momentul ca să vezi o parte dintre aceste roade.
Astfel înțelegi de ce o cununie nu poate deveni niciodată doar o ceremonie.
Cel puțin, eu sper să nu devină niciodată pentru mine.


