O zi la Orheiul Vechi. Între Ștefan cel Mare, chiliile din stâncă și Festivalul Lupilor

Republica Moldova are un adevărat cult pentru Ștefan cel Mare. Îl întâlnești în monumente, în nume de străzi, în istorie, în discursul public și, mai ales, în memoria oamenilor. Dar sunt locuri în care Ștefan cel Mare nu mai trebuie evocat printr-o statuie. Îl sugerează pământul însuși, așa cum simt din imaginea pe care mi-au sădit-o în imaginație cărți precum Posvestiri istorice.
Un asemenea loc este Orheiul Vechi.
Când ajungi aici, înaintea oricărui muzeu sau monument, te impresionează peisajul. Răutul a săpat în calcar un uriaș amfiteatru natural, cu meandre strânse și pereți abrupți care ajung, în anumite zone, la peste o sută de metri. Privit de sus, locul pare făcut anume pentru apărare. Și, de fapt, tocmai această geografie a atras aici, vreme de milenii, așezări, cetăți și oameni.
Privind canionul, gândul te duce ușor la luptele de altădată. Căte … posade au fost aici?
E un loc mult mai vechi decât Ștefan cel Mare
Orheiul Vechi nu începe însă cu Evul Mediu. Istoria s-a așezat în straturi.
Au fost descoperite aici urme de locuire încă din Paleolitic, apoi așezări ale culturii Cucuteni și fortificații getice. În secolul al XIV-lea, tătaro-mongolii au construit aici orașul Șehr al-Cedid, „Orașul Nou”, care a devenit un important centru regional al Hoardei de Aur. Arheologii au identificat urmele unor fortificații, locuințe, ale unui palat, ale unei moschei, ale unui caravanserai și chiar ale unor băi.
După retragerea puterii tătaro-mongole, în jurul anului 1370, orașul a intrat în componența Moldovei și a devenit Orhei.
Aici apare și legătura puternică cu Ștefan cel Mare.
În vremea lui, Orheiul avea un rol strategic major la marginea răsăriteană a Moldovei. În jurul anului 1470, Ștefan a întărit cetatea de aici, tocmai pentru a apăra una dintre porțile prin care puteau veni atacurile tătărești. În documentele epocii apar pârcălabii de Orhei, conducătorii militari și administrativi ai acestei cetăți de margine.
Așa încât asocierea cu Ștefan cel Mare nu este doar rezultatul cultului pe care Republica Moldova îl păstrează pentru voievod. El chiar a făcut parte din istoria acestui loc.
Oamenii care au ales stânca drept casă
Cele mai impresionante urme sunt însă cele săpate direct în pereții de calcar.
În zona Orheiului Vechi există aproximativ două sute de grote și încăperi săpate în stâncă. Cele mai vechi complexe monahale sunt documentate din secolul al XV-lea. Unele încăperi au fost chilii, altele spații de rugăciune sau adevărate biserici rupestre.
Îți este greu astăzi să-ți imaginezi viața acelor călugări. Chilii mici, piatră rece, puțină lumină și, dincolo de deschizăturile stâncii, prăpastia și Răutul.
Schitul rupestru „Peștera”, cel mai cunoscut, cuprinde biserica și 11 chilii monahale săpate în malul abrupt încă din secolul al XV-lea. Viața monahală de aici a cunoscut mai multe perioade de întrerupere și renaștere. După epoca sovietică, obștea monahală a fost din nou înregistrată în 1996, iar slujbele au reînceput câțiva ani mai târziu.
Există și complexul rupestru al Pârcălabului Bosie, alcătuit dintr-o biserică și nouă chilii, aflate la aproximativ 25 de metri înălțime. Pe pereți se păstrează inscripții medievale în grafie chirilică, în slavonă și română. O inscripție din 1665 îl amintește chiar pe Bosie, pârcălabul Orheiului.
Aici credința nu a construit deasupra pământului, ci a intrat literalmente în munte.
Biserica de deasupra Răutului
Sus, pe promontoriu, biserica și întregul ansamblu monahal domină spectaculos valea.
Actuala mănăstire a Nașterii Maicii Domnului continuă o tradiție mult mai veche. Pe locul ei exista în secolele XV-XVI o biserică de lemn, iar așezarea monahală a fost reînviată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Actuala biserică a fost sfințită în 1905.
Dar dincolo de date și ziduri, frumusețea locului vine din așezare. Biserica pare suspendată între cer, stâncă și Răut. Arhitectura nu concurează cu peisajul. Îl completează.
Butuceni, între sat adevărat și sat etnografic
La poalele complexului se află Butuceni.
Ai uneori impresia că întregul sat a fost transformat într-un mare decor etnografic. Case tradiționale, porți, obiecte vechi, pensiuni și restaurante care încearcă să recompună atmosfera satului moldovenesc de altădată.
Încercarea nu mi se pare rea.
Dimpotrivă, multe clădiri au fost conservate cu grijă și este preferabilă această valorificare turistică demolării și înlocuirii lor cu niște construcții fără nicio legătură cu locul.
Există și două muzee ale rezervației: Muzeul de Arheologie și Antropologie, care urmărește lunga istorie a zonei, și Muzeul de Etnografie, amenajat într-o casă tradițională și dedicat vieții rurale din secolele XIX-XX.
Totuși, undeva trebuie păstrată măsura. Un sat viu nu trebuie să ajungă doar decor pentru turiști. Autenticitatea este tocmai ceea ce cauți aici.
Am avut și mica noastră experiență „balcanică”: accesul cu mașina nu era recomandat, dar am constatat că bariera putea deveni ceva mai permisivă după o mică atenție acordată paznicului. Nu știu dacă făcea parte din programul etnografic, dar părea, în orice caz, un obicei ceva mai recent.
Am mâncat într-unul dintre restaurantele din sat.
Interiorul era foarte bine construit ca atmosferă. Mobilierul, obiectele, vasele, decorurile te trimiteau dacă nu până în vremea lui Ștefan cel Mare, măcar cu un secol în urmă.
Numai că tocmai aici a apărut paradoxul.
Decorul mi s-a părut mai autentic decât mâncarea.
Când ajungi într-un asemenea loc, nu cauți neapărat rafinament gastronomic. Cauți mâncarea locului. Ceva făcut acolo, din produse de acolo, după gustul caselor moldovenești. Iar eu nu am avut în aceeași măsură această senzație.
Poate că următorul pas al turismului de la Orheiul Vechi ar trebui să fie tocmai acesta: nu doar să conserve casa veche, ci și gustul ei.
Și, deodată, Festivalul Lupilor
Noi am nimerit la Orheiul Vechi chiar în timpul Festivalului Lupilor.
Nu mi se păruse că reținusem bine numele, dar chiar așa se numește. Ediția din 2026 s-a desfășurat între 7 și 9 august, cu muzică, activități și camping, chiar în decorul Orheiului Vechi.
Și imaginea era interesantă.
De o parte, chiliile călugărilor săpate în stâncă acum câteva secole. De alta, muzica unui festival contemporan. Deasupra, biserica. Jos, râul Răut. Printre toate, turiști, localnici, copii, tarabe și oameni veniți la petrecere.
Ai putea spune că este o contradicție.
Eu cred că este mai degrabă dovada că locul continuă să trăiască.
Un loc în care geografia explică istoria
Orheiul Vechi nu este spectaculos printr-un singur monument.
Forța lui vine din suprapunere.
Aici ai natura care a creat o fortăreață înainte ca omul să ridice una. Ai geții, Hoarda de Aur, târgul medieval moldovenesc, Ștefan cel Mare, pârcălabii Orheiului, călugării care și-au săpat chiliile în stâncă, satul moldovenesc și turismul contemporan.
Și toate acestea se află în același amfiteatru uriaș săpat de Răut.
Dintre multe locuri văzute în Republica Moldova, simt că Orheiul Vechi rămâne unul dintre cele care îți explică cel mai bine această țară.