Problema cortizolului în satul global. Când toate nenorocirile lumii intră în casa noastră

Niciodată în istorie nu am știut atât de repede și atât de multe despre nenorocirile celorlalți.
Un cutremur produs la mii de kilometri distanță ajunge pe telefonul nostru în câteva minute. Vedem războaie aproape în direct, accidente filmate de camere de supraveghere, incendii, inundații, atentate, crime, epidemii și catastrofe naturale petrecute în locuri pe care poate nu le-am putea indica pe hartă.
Toate acestea intră în sufragerie, în dormitor, în mașină, la masă, în … măruntaiele fiecăruia și, uneori, chiar înainte de culcare.
Am putea vorbi, desigur într-un sens și metaforic, despre problema cortizolului în satul global.
Pentru că lumea nu a devenit neapărat mai tragică decât în toate epocile trecute. Istoria omenirii este plină de războaie devastatoare, foamete, epidemii, mortalitate infantilă uriașă, catastrofe naturale și violență. Diferența esențială este alta: omul trecutului trăia tragedia mai ales în perimetrul comunității sale. Omul contemporan este conectat emoțional la tragediile unei planete întregi.
Satul de altădată avea propria lui durere
Și într-un sat de acum o sută de ani mureau oameni pe neașteptate.
Se întâmpla un accident, se îneca cineva, ardea o casă, un copil se îmbolnăvea, venea o furtună, se pierdea recolta sau izbucnea un conflict.
Comunitatea suferea. Oamenii vorbeau despre eveniment, participau la înmormântare, ajutau familia și, treptat, viața își relua cursul.
Dar cantitatea de tragedie la care era expus psihologic un om era aproximativ proporțională cu dimensiunea lumii lui imediate.
Astăzi, „satul” nostru are opt miliarde de locuitori.
În fiecare minut, undeva pe planetă se petrece inevitabil ceva dramatic. Iar dintre milioanele de evenimente cotidiene, tehnologia poate selecta exact acele câteva imagini care ne produc cea mai puternică reacție emoțională.
Aici apare diferența fundamentală.
Nu mai trăim doar ceea ce ni se întâmplă nouă.
Trăim, prin intermediul ecranului, câte puțin din ceea ce li se întâmplă tuturor.
Moartea se vinde
La un curs de jurnalism pe care l-am urmat când am devenit purtător de cuvânt al Inspectoratului Școlar Buzău, am auzit cândva o formulare crudă, dar memorabilă:
moartea se vinde cel mai bine.
Nu trebuie înțeleasă neapărat ca o acuzație morală împotriva fiecărui jurnalist. Este mai degrabă descrierea unui mecanism al atenției.
Un avion care aterizează în siguranță nu este știre.
Un avion care se prăbușește este.
Milioane de oameni care ajung sănătoși acasă într-o anumită seară nu vor apărea la televizor. Accidentul spectaculos produs pe o șosea va apărea.
O zi în care milioane de familii își văd liniștite de viață nu interesează aproape pe nimeni. O crimă, o explozie sau o catastrofă vor deschide jurnalul.
Astfel apare o deformare subtilă a percepției.
Televizorul și telefonul nu ne arată lumea în proporțiile ei reale. Ne arată o selecție a excepționalului.
Iar excepționalul negativ captează atenția cel mai ușor.
Creierul nostru nu a fost construit pentru fluxul planetar de tragedii
Din punct de vedere biologic, reacția la pericol are un rost.
Atunci când omul percepe o amenințare, organismul mobilizează resurse. Apar modificări ale ritmului cardiac, ale atenției și ale hormonilor implicați în răspunsul la stres, printre care și cortizolul.
Problema omului contemporan este că amenințarea poate veni acum fără să existe fizic în apropierea lui.
Stă pe canapea, în deplină siguranță, dar privește timp de două ore bombardamente.
Este în pat, dar derulează imagini cu un cutremur.

Bea cafeaua, dar vede succesiv un accident, o crimă, o epidemie și un incendiu.
Corpul este în sufragerie.
Mintea este în patru … catastrofe diferite.
Desigur, nu fiecare știre dramatică produce automat o creștere măsurabilă a cortizolului și nici nu putem reduce anxietatea contemporană la un singur hormon. Dar expunerea repetată la stimuli percepuți ca amenințători poate întreține starea de alertă și stresul.
De aceea „cortizolul satului global” poate fi o metaforă potrivită pentru epoca noastră.
Televizorul poate deveni dușmanul omului
Televizorul, telefonul sau internetul nu sunt dușmani prin natura lor.
Pot informa, educa și chiar salva vieți.
Devind însă dușmani atunci când ne conving că trebuie să asistăm permanent la toate dezastrele planetei.
Există o diferență uriașă între a fi informat și a trăi într-o stare continuă de alarmă.
Omul informat știe că s-a produs un cutremur.
Omul captiv vede aceeași clădire prăbușindu-se de douăzeci de ori, ascultă zece comentatori, urmărește mărturii traumatizante și verifică telefonul din cincisprezece în cincisprezece minute pentru a afla dacă numărul victimelor a mai crescut.
A doua situație nu mai aduce neapărat informație.
Aduce încărcare emoțională.
Și, paradoxal, această supraexpunere nu ne face întotdeauna mai solidari.
Uneori ne face pur și simplu mai speriați.
Algoritmul a învățat ce știa jurnalismul de mult
Odată cu rețelele sociale a apărut un mecanism și mai puternic.
Nu mai există doar redacția care selectează știrile.
Există algoritmul.
Iar algoritmul observă foarte repede ce ne ține cu ochii pe ecran.
Frica, indignarea, scandalul, conflictul și tragedia au o extraordinară capacitate de a capta atenția.
În consecință, omul care deschide telefonul pentru a vedea „ce s-a mai întâmplat” poate intra într-un tunel informațional în care următoarea veste este aproape întotdeauna mai gravă decât precedenta.
A apărut chiar un termen pentru acest comportament: doomscrolling, derularea aproape compulsivă a unui flux de știri negative.
Nu mai căutăm doar informația.
Căutăm fără să vrem confirmarea că pericolul continuă.
Empatia are nevoie și de limite
Ar fi greșit să tragem concluzia că soluția este indiferența.
Dimpotrivă.
Una dintre marile cuceriri morale ale lumii contemporane este tocmai faptul că putem afla repede că alți oameni suferă și îi putem ajuta.
Putem dona după un cutremur.
Putem primi refugiați.
Putem reacționa la o nedreptate petrecută la mii de kilometri.
Satul global a mărit extraordinar raza compasiunii.
Dar compasiunea fără limite psihologice poate deveni epuizare.
Nu suntem obligați să purtăm simultan în minte toate durerile lumii.
Există tragedii despre care trebuie să știm.
Există tragedii pentru care putem face ceva.
Și există tragedii în fața cărora simpla noastră expunere repetată nu ajută absolut pe nimeni.
Nici victimele.
Nici pe noi.
O igienă a informației
Una dintre preocupările omului contemporan va trebui să fie igiena informațională.
Așa cum nu mâncăm fără oprire doar pentru că există mâncare, nu trebuie să consumăm informație fără oprire doar pentru că există informație.
Putem afla principalele știri o dată sau de două ori pe zi.
Putem evita fluxul de breaking news înainte de culcare.
Putem opri notificările care transformă fiecare tragedie planetară într-o alarmă personală.
Putem alege sursele și putem refuza spectacolul inutil al suferinței.
A fi informat nu înseamnă a fi permanent conectat.
Iar a fi solidar nu înseamnă a suferi în fiecare minut pentru întreaga planetă.
Lumea reală este mai mare decât jurnalul de știri
După o jumătate de oră de știri, cineva poate avea impresia că lumea se prăbușește.
Dar în aceeași jumătate de oră s-au născut copii, oameni s-au vindecat, profesori au intrat în clase, medici au salvat pacienți, agricultori au lucrat pământul, familii au luat masa împreună și milioane de oameni au făcut lucruri absolut obișnuite.
Acestea nu apar la „Breaking News”.
Normalitatea nu are burtieră roșie.
Dacă privim lumea numai prin fereastra știrilor, vom ajunge să confundăm ceea ce este spectaculos cu ceea ce este frecvent.
Adevărata libertate a omului din satul global începe prin a ști ce se întâmplă în lume, fără să permită întregii lumi să locuiască permanent, cu toate tragediile ei, în propria minte.
Pentru că avem nevoie de empatie.
Avem nevoie de informație.
Dar avem nevoie și de liniște.
Iar între toate alarmele planetei, omul trebuie să-și păstreze dreptul fundamental de a trăi și în propria lui lume.

Sale!