Ne urâm prea mult între noi. Și asta ne slăbește

Este prea multă ură în societatea noastră.
O simți în comentarii, o auzi la televizor, dar mai ales o întâlnești pe stradă, în parc, în autobuz, la o masă între cunoscuți. Oameni care nu se mai mulțumesc să critice o idee, o decizie sau un comportament. Trec foarte repede la condamnarea omului.
„I-aș da afară din țară.” „Nu merită să trăiască aici.” „Să plece.” „Să dispară.”
Și, culmea, asemenea cuvinte sunt rostite adesea despre alți români.
Nu despre niște dușmani veniți de departe, ci despre oameni cu care împărțim aceeași țară, aceleași străzi, aceleași spitale, aceleași școli, aceleași necazuri și, până la urmă, același destin colectiv.
Am ajuns să nu mai vedem adversarul de opinie ca pe un om care gândește diferit, ci ca pe cineva care trebuie eliminat simbolic din comunitate.
Critica este necesară. Ura nu este.
O societate sănătoasă are nevoie de critică.
Trebuie să putem spune că un lucru este greșit. Trebuie să putem sancționa impostura, nedreptatea, incompetența, abuzul. Trebuie să avem opinii și chiar dispute puternice.
Dar între critică și ură există o graniță.
Critica spune: „Cred că greșești.”
Ura spune: „Nu mai ai dreptul să fii aici.”
În momentul în care ajungem în această zonă, nu mai discutăm despre idei. Începem să distrugem legăturile dintre oameni.
Comunitățile puternice nu sunt formate din oameni care gândesc identic
Poate că una dintre marile noastre probleme este tocmai incapacitatea de a mai rămâne împreună atunci când gândim diferit.
Nu ne mai întrebăm suficient dacă suntem fair-play unii cu alții.
Dacă ne sprijinim.
Dacă ne respectăm.
Dacă putem să ne contrazicem fără să ne disprețuim.
Dacă, atunci când unul dintre noi reușește, ne bucurăm sau căutăm imediat un motiv pentru a-l coborî.
O comunitate nu devine puternică pentru că toți membrii ei au aceleași opinii. Devine puternică atunci când diferențele nu distrug sentimentul apartenenței.
Poți să nu votezi ca mine.
Poți să nu crezi ceea ce cred eu.
Poți să vezi lumea complet diferit.
Dar suntem în continuare vecini. Concetățeni. Oameni care trebuie să construiască împreună ceva.
Când noi ne consumăm urându-ne, alții înaintează
Există și o dimensiune foarte pragmatică.
O comunitate permanent măcinată de conflicte interne devine vulnerabilă.
În timp ce noi ne împărțim în tabere și ne consumăm energia insultându-ne, alții își construiesc instituțiile, afacerile, comunitățile și viitorul.
Nu pentru că sunt neapărat mai inteligenți decât noi.
Uneori, pur și simplu, pentru că au înțeles mai bine valoarea cooperării.
Noi avem uneori ciudatul talent de a ne sabota chiar înainte ca altcineva să apuce să o facă.
Violența verbală nu este nevinovată
Merg prin parcuri sau pe stradă și aud tot mai des un limbaj violent.
Nu este doar vulgaritate.
Este ceva mai adânc: o agresivitate care pare să fi devenit normală.
Oamenii vorbesc despre ceilalți cu o ușurință înfricoșătoare, de parcă persoana aflată de cealaltă parte a unei opinii nu ar mai avea familie, demnitate, istorie sau dreptul de a greși.
Iar cuvintele repetate creează mentalități.
Violența verbală obișnuiește mintea cu violența.
De aceea nu ar trebui să o tratăm drept simplă descărcare nervoasă.
Avem nevoie să ne refacem țesătura comunității
Nu cred că problema noastră principală este faptul că avem opinii diferite.
Problema este că am uitat să trăim împreună cu ele.
Avem nevoie să reconstruim ceva foarte simplu și foarte greu: încrederea dintre noi.
Să putem spune:
Nu sunt de acord cu tine, dar nu te urăsc.
Cred că greșești, dar nu vreau să dispari.
Te critic, dar îți recunosc demnitatea.
Poate că aceasta ar trebui să fie una dintre formele elementare ale patriotismului: să nu-ți urăști permanent propriul popor.
Nu înseamnă să ascunzi greșelile.
Nu înseamnă să accepți orice.
Înseamnă doar să înțelegi că o țară nu este o abstracțiune.
Țara sunt și oamenii pe care îi întâlnești în fiecare zi.
Iar dacă ajungem să ne privim permanent unii pe alții ca pe niște dușmani, atunci, înainte să ne învingă cineva din afară, ne-am făcut singuri foarte mult rău.
Poate că avem nevoie să învățăm din nou să fim o comunitate.
Nu una fără conflicte.
Ci una în care conflictul nu anulează omul.

Sale!