Valul de la ora nouă

Duminica dimineața, la Biserica „Sfântul Apostol Andrei”, oamenii încep să vină de timpuriu.
Vin cei cu mai multă experiență de viață, cei obișnuiți să ajungă înainte de începerea slujbei, să-și ocupe locul, să aprindă o lumânare, să stea câteva clipe în liniște. Pe unii îi găsesc deja acolo când ajung, alții se adaugă încet.
Biserica se umple după ritmul ei cunoscut.
Dar, în jurul orei nouă, se întâmplă ceva.
Vine un val.
Este valul copiilor.
Pruncii și copiii aduși de părinți și de bunici pentru a se împărtăși, pe rând, duminică de duminică.
Și, dintr-odată, atmosfera bisericii se schimbă.
Parcă după o toamnă lungă și o iarnă tăcută ar veni, fără să anunțe nimeni, primăvara.
Apar hăinuțe în toate culorile, pași mici, glasuri subțiri, mâini prinse de mâinile părinților. Apar și inevitabilele lor însoțitoare: jucăriile.
O mașinuță ținută strâns într-o palmă.
Un ursuleț de pluș.
Un iepuraș.
O păpușă.
Câteodată aflu și cum îl cheamă pe prietenul de pluș, pentru că proprietarul lui ține neapărat să facă prezentările. Pe unii dintre acești prieteni care sunt nelipsiți îi …cunosc bine. Țup-țup al Giuliei, spre exemplu.
Sunt detalii mici, dar tocmai ele schimbă imaginea întregii adunări.
Copiii aceștia sunt aproape o surpriză.
În orașele noastre îi mai vedem rar împreună. Îi descoperim dimineața, când începe școala, dacă se întâmplă să trecem pe lângă o școală la ora potrivită. În rest, lumea străzii pare, uneori, o lume aproape exclusiv a adulților. Nici cartierul nostru nu diferă mult.
Și tocmai de aceea venirea lor în biserică produce o bucurie aparte.
La Potir, fiecare are povestea lui.
Unii își spun numele tare și hotărât.
Alții șoptesc.
Unii privesc cu uimire lingurița.
Cei foarte mici se retrag o clipă spre mama sau spre tata.
Apoi vine bucuria de după împărtășanie. Bucuria unei bucățele de anafură, a unei bomboane sau a unui dulce primit la ieșire. Primesc bomboana de parcă o acroșează și apoi, cu oarecare uimire se întorc să vadă cine este dăruitorul. Pentru noi sunt lucruri mărunte. Pentru ei pot deveni evenimentul dimineții.
Sigur că fac și zgomot.
Sigur că mai aleargă.
Uneori plâng.
Uneori vorbesc exact atunci când noi, adulții, am prefera liniștea perfectă.
Uneori creează rumoare.
Dar o biserică în care se aud copii este o biserică vie.
Și înainte de a ne grăbi să le cerem să … meargă pe vârfuri, ar trebui să ne amintim cuvintele lui Hristos:
„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor.”
Poate că ei nu vin numai să primească ceva de la Biserică.
Poate că vin și să ne ofere ceva.
Ne arată sinceritatea.
Copilul nu știe să construiască măști atât de elaborate precum adultul. Bucuria lui este bucurie. Supărarea lui este supărare. Curiozitatea lui se vede. Încrederea lui se vede.
Ne arată puritatea.
Și, mai ales, ne reamintesc cât de complicată ne-am făcut noi, adulții, existența.
Noi analizăm.
Comparăm.
Judecăm. Da, chiar și în biserică judecăm.
Ținem minte greșeli.
Construim ierarhii.
Copilul intră în biserică ținând într-o mână degetul mamei și în cealaltă o mașinuță. Vine pur și simplu la Hristos ca la cel mai bun prieten.
Credința înseamnă și bucurie. Înseamnă viață.
Înseamnă copii care încă nu știu cât de complicată poate deveni lumea.
Duminică de duminică, ei vin.
Cu părinți, cu bunici, cu mașinuțe și plușuri.
Se apropie de Potir, își spun numele și primesc Sfânta Împărtășanie.
Apoi pleacă.
Și după ce valul lor trece, biserica nu mai este chiar aceeași.
Pentru câteva clipe, primăvara a trecut prin ea.

Sale!