Bat adesea la pas Bulevardul Bălcescu și Crângul. Drumul zilnic mă poartă pe acolo, iar mersul pe jos mă ajută să descopăr ceea ce mașina mă împiedică să văd.
Primăvara, când înfloresc castanii, e frumos. Dar toamna, când se scutură, îmi stârnesc mult mai multe amintiri.
Ce nebunie era în vremea școlii! Treceam zilnic de pe Caraiman spre Școala 1.
Octombrie însemna primele lucrări de control. Școala începea să fie serioasă.
Dar, după școală, era fantastic!
Castanele cădeau, iar noi, dacă nu le adunam pentru a le preda conștiincios la școală, într-un scop pe care nici astăzi nu-l înțeleg, le strângeam ca să ne jucăm.
Făceam din ele sute de mingiuțe, răscolind printre frunzele ușor aspre, în căutarea formelor celor mai rotunde.
Astăzi merg în pas rapid, iar trotuarul este din nou atacat de fructele castanilor, aflate în cădere.
La fiecare cădere, încă o amintire îmi colorează spațiul minții.
S-au dus anii. Aș putea spune asta chiar cu melancolie. Încep să mi-o permit.
S-au dus, iar castanii par la fel de tineri și puși pe pozne.
Numai noi părem a nu mai fi jucăuși precum castanii.
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
