Gârlași. Un clopot nou și amintiri de acum 40 de ani Mulțumiri sincere părinților Adrian Ionescu și Octavian Pătrășcanu, slujitori ai Parohiei Gârlași, pentru invitație, pentru căldura primirii și pentru bucuria pe care i-au oferit-o tatălui meu, prilejuindu-i reîntâlnirea cu biserica și comunitatea pe care le-a păstorit în urmă cu patru decenii.
„Am fost la Gârlași! A fost foarte frumos! Îmi era dor de locul acesta. Și de oameni, dar nu știam cu câți mă mai întâlnesc. Au trecut 40 de ani. Aș scrie ceva despre această întâlnire, dar am încă emoții.”
Așa mi-a vorbit tatăl meu la telefon, după întoarcerea de la Gârlași.
Fusese foarte încântat când părintele Adrian Ionescu îl sunase pentru a-i spune că are binecuvântarea Înaltpreasfințitului Ciprian pentru sfințirea noilor clopote și că i-ar face plăcere să participe și el la acest eveniment.
Tatăl meu nu lipsește aproape niciodată de la slujbele Bisericii „Sfântul Apostol Andrei” și nici nu se lasă prea ușor convins să plece în altă parte. Ultima invitație căreia îi dăduse curs fusese la o Vecernie, la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci”, la părintele Constantin Cățoi.
De data aceasta însă, invitația avea o semnificație aparte.
Biserica Gârlași și comunitatea aceea atât de eterogenă, în mijlocul căreia slujise până în 1990, au lăsat urme adânci în sufletul său.
Am crescut și eu pe lângă acea biserică. Mergeam împreună, cel mai adesea pe jos, de pe Caraiman, unde locuiam, până în zona numită popular „In și Cânepă”, după fabrica de profil care funcționa acolo.
Era o comunitate semirurală, profund tradițională, cu o identitate aparte. Sârbii legumicultori și romii confecționeri alcătuiau o lume pestriță, dar cu obiceiuri, îndeletniciri și legături comunitare bine înrădăcinate.
Spre mijlocul anilor ’80, această lume a început să fie tulburată de pretențiile urbanistice ale regimului comunist. La marginea dinspre oraș, unele case au fost demolate, iar în locul lor au apărut blocurile.
Nu am uitat imaginea câinilor rămași pe străzi după dispariția gospodăriilor și nici pe aceea a cailor legați la parterul blocurilor. Sunt imagini care, oricât de neobișnuite ar părea astăzi, încă îmi animă amintirile.
În fapt, nici acum comunitatea nu pare să se fi schimbat foarte mult în alcătuirea ei, cel puțin la prima vedere.
Biserica însă trece printr-un proces de refacere pe care îl merită din plin. Este un lăcaș cu o istorie deosebită, care nu de puține ori a avut de suferit din cauza vremurilor prin care a trecut.
Dar să revin la ziua de astăzi.
Poate că nu aș fi scris nici eu aceste rânduri dacă nu aș fi descoperit o frumoasă postare pe pagina de Facebook a parohiei. O reproduc aici, cu recunoștință față de părinții slujitori, pentru delicatețea și căldura cu care au întâmpinat revenirea tatălui meu:
„Ce bucurie mare a fost astăzi la Gârlași! Părintele Iulian Negoiță, preotul care a păstorit aici acum 40 de ani, a slujit din nou alături de noi Sfânta Liturghie, la Sfântul Altar.
L-am regăsit la fel de blând și de comunicativ. Înțelepții parohiei noastre (ca să nu spunem bătrânii!!!) s-au bucurat nespus să-l revadă, iar în amintirile lor au revenit, cu lacrimi în ochi, botezurile, cununiile și înmormântările pe care Părintele Negoiță le-a săvârșit la noi.
Nu este de mirare, pentru că din 1986 până în 1990, Părintele Negoiță s-a ostenit pentru parohia noastră într-o vreme încercată, venind imediat după jertfitorul și mult iubitul părinte Gheorghe Stanciu.
Tot astăzi, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian, au fost sfințite clopotele noi și crucile pentru biserica noastră veche, monument istoric de la Gârlași.
Clopotul ne-a fost mereu aproape și multă vreme chiar mijloc de comunicare. Când bate clopotul, el de fapt cântă și ne cheamă la rugăciune și la marile sărbători. Aceeași bătaie de clopot poate să însemne și plânsul care îl petrece pe cel trecut la cele veșnice, iar glasul clopotului ne îndeamnă să ne rugăm pentru cel plecat.
Biserica noastră a fost tăcută mult prea multă vreme, pentru că am oprit cântul clopotelor de teama prăbușirii ei. Acum însă îi vom da din nou glas.
Ne-am dorit ca la această mare bucurie să ne fie aproape un preot care a iubit parohia noastră, iar Părintele Iulian Negoiță este, prin mila lui Dumnezeu, singurul dintre foștii noștri păstori care ne mai este alături.”
Frumoase cuvinte, într-un moment cu un simbolism aparte.
Ce poate fi mai frumos decât să fii chemat, ca preot sau ca simplu enoriaș, să participi la sfințirea celui care vestește slujba, bucuria și rugăciunea: clopotul?
Să știi că nu ești străin de glasul unui clopot nou, care va răsuna peste o comunitate veche. Un clopot care îi va chema la rugăciune pe cei de astăzi, îi va petrece pe cei care pleacă dintre noi și va răsuna pentru generațiile care încă nu s-au născut.
Clopotele au această tainică putere de a lega vremurile între ele. Oamenii vin și pleacă, casele se schimbă, ulițele devin străzi, iar comunitățile își modifică înfățișarea. Dar glasul clopotului rămâne un reper al continuității.
Și poate tocmai de aceea revenirea tatălui meu la Gârlași, după patru decenii de la începutul slujirii sale acolo, capătă o semnificație care depășește simpla întâlnire cu niște oameni dragi.
Preot Iulian Negoița, Gârlași, 1987.
A fost, într-un fel, o întâlnire cu timpul.
Cu oamenii pe care i-a botezat, i-a cununat sau i-a condus pe ultimul drum. Cu cei care încă își amintesc. Cu o parte din propria tinerețe.
Dar și cu o biserică pe care a iubit-o și care, iată, își recapătă treptat glasul.
Biserica Gârlași nu este însă numai un loc al amintirilor noastre de familie. Este și un monument istoric unic în peisajul Buzăului, care a stârnit inclusiv interesul marelui nostru istoric Nicolae Iorga.
Iar pentru mine există și o altă legătură, venită din anii copilăriei.
Deasupra patului meu aveam o icoană a Sfântului Apostol Pavel, pictată de pictorul Tabacu, și un tablou înfățișând o bisericuță ce părea așezată între răzoare. Sub imagine scria: „Gârlași Kirke”.
Ce nepotrivire între liniștea acelei reprezentări și faptul că, într-una dintre cele mai triste perioade ale existenței sale, germanii transformaseră biserica în grajd pentru cai!
Tabloul acela mi-a rămas în memorie. Poate și pentru că biserica pictată nu era un loc oarecare, ci unul spre care pașii copilăriei mele se îndreptau atât de des.
De aceea, dincolo de bucuria acestei zile și de emoția reîntâlnirii, cred că merită să ne amintim și câteva pagini din istoria Bisericii Gârlași, un monument care a supraviețuit unor vremuri dintre cele mai potrivnice.
Biserica Gârlași din Buzău. Istoria unui lăcaș, a unui spital și a unei comunități
O pagină mai puțin cunoscută din istoria orașului Buzău
Istoria unui oraș nu se păstrează numai în clădirile sale monumentale, în documentele oficiale sau în amintirea marilor personalități. Uneori, ea se ascunde în biserici vechi, în pietre funerare, în cărți de cult și în povestea unor comunități care, de-a lungul secolelor, au cunoscut prosperitatea, sărăcia, războaiele și molimele.
Un asemenea loc este Biserica Gârlași din Buzău, unul dintre lăcașurile care păstrează mărturii importante despre trecutul religios și social al orașului.
Istoria sa a fost cercetată de preotul Radu Antofie, autorul unui amplu studiu publicat în revista Glasul Bisericii, sub titlul „Istoricul Bisericii Gîrlași din Buzău”. Cercetarea, întemeiată pe documente de arhivă, inscripții și mărturii istorice, ne oferă imaginea unei comunități care s-a format și s-a dezvoltat în jurul unui lăcaș de rugăciune.
Gârlași, de la așezare de morari la mahala a Buzăului
Cu mult înainte de ridicarea bisericii actuale, Gârlași era o așezare aflată în apropierea râului Buzău, legată de morile de apă și de muncile agricole.
Numele locului amintește de gârlele și brațele de apă folosite pentru funcționarea morilor. Locuitorii erau morari, lucrători la întreținerea iazurilor, agricultori și oameni care își câștigau existența din activitățile desfășurate pe moșiile din apropiere.
Documentele arată că așezarea este mai veche decât biserica ridicată în anul 1780. În secolul al XVII-lea sunt pomeniți deja preoți și diaconi din Gârlași, ceea ce dovedește existența unei vieți religioase organizate.
Un document din 20 mai 1662 îl menționează pe preotul Gavril, iar alte însemnări din anii următori amintesc de diaconul Dumitru și de alți locuitori ai satului.
Treptat, așezarea a devenit una dintre mahalalele orașului Buzău. În anul 1832, mahalaua Gârlași, împreună cu cea a bisericii Sfântul Nicolae, făcea parte din așa-numita „vopsea albastră” a orașului, una dintre împărțirile sale administrative.
Ctitorii bisericii: Mihai Mincu și Maria Minculeasa
Biserica Gârlași a fost ridicată prin grija și cheltuiala boierului Mihai Mincu, care deținea rangul de medelnicer, și a soției sale, Maria Minculeasa.
Pisania bisericii consemnează începutul lucrărilor la 1 aprilie 1780, în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti și al episcopului Cosma al Buzăului.
Lăcașul avea inițial hramul Duminica Tuturor Sfinților.
Ctitorii au dorit ca biserica să fie nu doar un loc pentru rugăciunea familiei, ci și un așezământ religios care să dăinuie peste generații. În acest scop, au înzestrat-o cu proprietăți și venituri, între care o moară cu două roate și pământuri.
Biserica a fost închinată Schitului Poiana Mărului, cunoscut centru monahal al vremii. Această legătură îi conferea un statut aparte în viața bisericească.
Totuși, studiul preotului Radu Antofie arată că Biserica Gârlași nu a funcționat exclusiv ca un schit sau ca un paraclis boieresc. Ea a slujit și nevoilor religioase ale populației din așezarea apropiată.
După moartea lui Mihai Mincu, Maria Minculeasa a rămas una dintre personalitățile importante ale istoriei locului. Prin testamentul său, a făcut danii însemnate pentru susținerea unor instituții de binefacere.
Mai târziu, administrarea unei părți a averii a ajuns în legătură cu familia Hrisoscoleu, ai cărei membri au avut un rol semnificativ, dar și controversat, în istoria proprietăților bisericii și ale spitalului.
O biserică încercată de cutremure și războaie
Secolul al XIX-lea a fost deosebit de dificil pentru Biserica Gârlași.
La 14 octombrie 1802, marele cutremur care a afectat Țara Românească a produs pagube și în Buzău. O însemnare păstrată pe o carte bisericească amintește despre prăbușirea unor construcții religioase și despre puterea cutremurului.
Nici Biserica Gârlași nu a fost cruțată.
În anul 1806, în contextul războiului ruso-turc, orașul Buzău a trecut printr-o nouă perioadă de distrugeri. Biserica a fost incendiată, fiind ulterior reparată de proprietarii moșiei Gârlași.
Au urmat tulburările din anul 1821 și cutremurul din ianuarie 1838, care au agravat degradarea edificiului.
În anul 1835 se încerca ridicarea unei turle de lemn, dar lucrările erau însoțite de neînțelegeri privind plata meșterilor.
Documentele din anul 1838 consemnează avarierea bisericii și prăbușirea unei părți a împrejmuirii sale.
Treptat, clădirea a ajuns într-o stare tot mai rea.
După moartea preotului Ioniță, în anul 1865, slujbele au fost oficiate pentru o vreme de preoți de la biserica vecină, Sfântul Nicolae. În cele din urmă, serviciul religios regulat a încetat.
În anul 1880, biserica a fost închisă, iar credincioșii au fost arondați parohiei Sfântul Nicolae.
Au urmat aproximativ cinci decenii în care vechiul lăcaș a rămas abandonat, expus intemperiilor și degradării.
Acoperișul a fost afectat, zidurile s-au deteriorat, iar o parte dintre bunurile bisericii au dispărut.
Din mărturiile consemnate de autor reiese că edificiul ajunsese să fie folosit ocazional drept adăpost, pierzându-și aproape în întregime funcția religioasă.
Salvarea bisericii în perioada interbelică
Un moment decisiv în istoria Bisericii Gârlași s-a produs în perioada interbelică.
În anii 1925-1926, autoritățile orașului Buzău au început să ia în considerare restaurarea vechiului monument. Inițiativa a căpătat consistență spre sfârșitul anului 1929, când Episcopia Buzăului s-a implicat în salvarea bisericii.
În toamna anului 1932 s-a constituit un comitet de restaurare, iar demersurile pentru recunoașterea valorii istorice a edificiului au fost urmate de organizarea lucrărilor.
Au fost îndepărtate molozul și vegetația care invadaseră interiorul și acoperișul. O parte a comunității a participat voluntar la curățarea și pregătirea bisericii.
Lucrările propriu-zise au început la 14 octombrie 1933, sub supravegherea specialiștilor Comisiei Monumentelor Istorice.
S-au consolidat temeliile, s-au reparat zidurile și acoperișul, s-au restaurat porțiunile de pictură deteriorate și s-au refăcut elementele necesare desfășurării serviciului religios.
Au fost confecționate uși și ferestre noi, mobilier bisericesc și obiecte de cult. În curtea bisericii a fost săpată și o fântână.
La 9 martie 1935, Episcopia a hotărât reînființarea parohiei Gârlași.
Momentul culminant a venit la 17 noiembrie 1935, când biserica a fost resfințită de episcopul Ghenadie.
Cu acest prilej, lăcașul a primit hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, în semn de cinstire a celor care contribuiseră la renașterea sa.
După decenii de părăsire, Biserica Gârlași revenea astfel la viață.
Un monument de arhitectură și pictură bisericească
Valoarea Bisericii Gârlași nu este dată numai de vechimea sa, ci și de particularitățile arhitecturale și artistice.
Construită din cărămidă și piatră, biserica prezintă elemente caracteristice arhitecturii religioase din Țara Românească a secolului al XVIII-lea.
Pridvorul, arcadele, coloanele și ancadramentele din piatră îi conferă un aspect armonios, deși edificiul nu impresionează prin dimensiuni.
Elementele decorative amintesc de tradiția brâncovenească, adaptată prin priceperea meșterilor locali.
O valoare deosebită o reprezintă pictura interioară, păstrată în mare măsură din perioada inițială.
Studiul preotului Radu Antofie descrie scene biblice și religioase de interes artistic și documentar.
În pridvor era reprezentat martiriul Sfântului Ștefan, iar alte compoziții înfățișau scene din Vechiul Testament: crearea lui Adam și a Evei, viața în Rai, căderea în păcat și izgonirea primilor oameni.
Pe tâmpla bisericii se aflau reprezentări ale Sfintei Mahrame, ale Sfintei Treimi la stejarul Mamvri și ale altor evenimente din istoria mântuirii.
E de apreciat caracterul popular al picturii inițiale, realizată de un zugrav anonim, care a îmbinat respectarea canoanelor bisericești cu libertatea expresiei artistice.
În interiorul bisericii se păstrează și mărturii funerare importante.
Una dintre ele este piatra de mormânt a marelui logofăt Dimitrie Hrisoscoleu, cu o inscripție datată în anul 1844. O altă piatră funerară, din curtea bisericii, amintește de Alexandru, fost mare clucer, decedat în 1819.
Aceste inscripții sunt mărturii ale familiilor și personalităților legate de istoria lăcașului.
Spitalul Gârlași, o instituție de binefacere
Poate una dintre cele mai interesante pagini ale istoriei acestui loc este cea referitoare la Spitalul Gârlași.
În anul 1792, Maria Minculeasa a întemeiat, pe moșia Gârlași, un așezământ spitalicesc destinat îngrijirii bolnavilor.
Studiul îl prezintă drept al treilea spital din Țara Românească, după Colțea și Sfântul Pantelimon din București.
Instituția era înzestrată cu o avere importantă, menită să asigure întreținerea bolnavilor și funcționarea așezământului. Administrarea se afla sub supravegherea unor epitropi, printre care reprezentanți ai Episcopiei Buzăului și ai familiei fondatoare.
Spitalul a început să funcționeze în anul 1794, dar activitatea sa a întâmpinat numeroase dificultăți.
Medicul Constantin Caracaș, care a cercetat starea așezămintelor medicale ale vremii, descria Spitalul Gârlași ca fiind o instituție mică, având două camere destinate bolnavilor.
Deși veniturile prevăzute prin daniile fondatoarei ar fi trebuit să permită o activitate mai amplă, administrarea defectuoasă și disputele pentru avere au afectat funcționarea instituției.
În anul 1828, în timpul războiului, clădirea a fost utilizată de trupele rusești. Ulterior, spitalul și-a întrerupt activitatea pentru o perioadă îndelungată.
În urma unor litigii și a reorganizării bunurilor, a fost cumpărată o altă clădire pentru funcționarea spitalului.
Abia în anul 1865 instituția și-a reluat activitatea sub denumirea de Spitalul Gârlași, folosind fondurile proprii.
Această istorie arată că, dincolo de rolul său religios, biserica și proprietățile ctitorilor au fost legate de una dintre primele încercări organizate de asistență medicală din regiune.
Școala de la Gârlași
În jurul bisericii a existat și o preocupare pentru educație.
Documentele menționează o școală particulară în care copiii învățau să citească și să scrie, folosind inclusiv cărțile de cult.
O mărturie din anul 1836 arată că dascălul Costandin avea o școală frecventată de opt copii.
Studiul amintește și înființarea școlii naționale, la 10 decembrie 1833, care ar fi determinat ulterior încetarea activității vechii școli particulare.
Totuși, locuitorii mahalalelor Gârlași și Sfântul Nicolae au dorit să păstreze o formă de învățământ apropiată de biserică.
În anul 1844, școala de la Gârlași avea 60 de elevi, un număr semnificativ pentru acea perioadă.
Învățătorul era plătit din contribuțiile familiilor, iar activitatea școlară avea o puternică legătură cu viața parohială.
Biserica devenea, astfel, nu numai loc de rugăciune, ci și spațiu de formare și educație.
Viața oamenilor din vechea mahala
La început, așezarea era formată din oameni care lucrau la mori și pe moșii, dar și din persoane aflate în robie, în special romi. Ulterior, comunitatea s-a diversificat prin venirea unor meșteșugari, negustori și familii de bulgari, stabiliți în Buzău.
Recensământul din 1832 consemnează gospodării de morari, agricultori și lucrători, alături de familii de romi robi, care practicau diferite meserii.
Sunt amintiți fierari, curelari, croitori, zidari, cărămidari, brutari și alți meșteșugari.
O informație interesantă privește numărul morarilor. Din cei 16 înregistrați în întregul oraș, 11 locuiau în mahalaua Gârlași.
Această concentrare arată importanța morilor pentru economia locală.
Viața oamenilor era însă departe de a fi ușoară.
Războaiele, epidemia de ciumă din 1829 și holera din 1831 au afectat grav orașul și mahalalele sale.
Lipsa medicilor, a medicamentelor și a unor condiții sanitare corespunzătoare a contribuit la răspândirea bolilor și la mortalitatea ridicată.
Oamenii săraci, în special cei aflați în robie, erau cei mai vulnerabili.
În acele vremuri, diferențele dintre familiile bogate și populația lipsită de mijloace erau foarte mari. În timp ce proprietarii moșiilor dispuneau de venituri considerabile, mulți dintre lucrători trăiau în condiții precare.
Este una dintre laturile mai puțin cunoscute ale istoriei orașului Buzău, pe care documentele bisericești și administrative o aduc în atenția noastră.
O mărturie despre trecutul Buzăului
Istoria Bisericii Gârlași este mai mult decât povestea unui monument religios.
În jurul ei s-au întâlnit destinele unor familii boierești, ale unor preoți și călugări, ale meșteșugarilor, morarilor, agricultorilor și oamenilor săraci.
Aici se regăsesc începuturile unui așezământ spitalicesc, preocupările pentru educație, viața religioasă și numeroasele încercări prin care a trecut comunitatea.
Biserica a cunoscut vremuri de înflorire, dar și aproape o jumătate de secol de abandon. A fost afectată de cutremure, incendii și neglijență, însă a supraviețuit datorită celor care au înțeles valoarea sa istorică și spirituală.
Restaurarea din perioada interbelică a reprezentat nu doar recuperarea unui monument, ci și restabilirea unei legături cu trecutul orașului.
Astăzi, când privim istoria Buzăului, merită să ne amintim că dezvoltarea lui nu a însemnat numai apariția unor clădiri și instituții, ci și eforturile unor comunități care au construit, au muncit, au suferit și au lăsat ceva în urma lor.
Biserica Gârlași rămâne una dintre aceste mărturii.
În zidurile sale se păstrează nu numai memoria ctitorilor, ci și istoria oamenilor obișnuiți, fără de care povestea Buzăului ar fi incompletă.
Notă documentară: Pentru o privire istorică detaliată puteți accesa studiul preotului Radu Antofie, „Istoricul Bisericii Gîrlași din Buzău”, publicat în revista „Glasul Bisericii”, pp. 825-847, material pe care l-am folosit în realizarea acestei sinteze.
