Halloween, părinte? Nu, plăcintă de bostan!

Au pus frână artistic în fața mea micii trotinetiști din cartier. Era ora 20. O miercuri de octombrie, încă foarte cald. Copiii încă zburdau, însă când m-au văzut – mai ales cu un bostan pe care-l țineam strașnic de coadă – s-au oprit cu și mai multă curiozitate decât de obicei.

„Halloween, părinte?”, m-au întrebat, amuzați.

„Nu, plăcintă de bostan!”, le-am răspuns râzând.

Probabil că i-am dezamăgit puțin, pentru că dovleacul meu nu avea să devină un personaj înfricoșător, cu ochi și gură luminate, ci o plăcintă cât se poate de obișnuită. Numai că bostanul acesta avea o poveste și venea dintr-o casă în care petrecusem o parte frumoasă a serii, ascultând niște oameni extraordinari.

Avusesem mai multe servicii, fiecare dintre ele cu o încărcătură aparte.

Mă gândesc adesea cât de diversă este viața unui preot și cât de multe situații omenești ajunge să cunoască, uneori în răstimpul câtorva ore. Treci de la moarte la viață, de la suferință la speranță, de la oameni care încearcă să se consoleze cu prezentul, la alții care își construiesc, cu încredere, viitorul.

Într-una dintre case am întâlnit o doamnă care încerca să se despartă de hainele și de lucrurile rămase de la soțul dânsei, plecat din această lume. M-am gândit cât de dificil este un asemenea moment, când trebuie să hotărăști ce faci cu obiectele care au aparținut omului alături de care ai trăit o viață. Fiecare haină, fiecare lucru păstrează ceva din prezența celui dispărut. Desprinderea de ele nu înseamnă uitare, dar presupune un efort sufletesc pe care numai cei trecuți prin asemenea experiențe îl pot înțelege pe deplin.

Într-o altă casă am întâlnit o familie tânără, aflată la început de drum, care avusese curajul și bucuria de a-și asuma responsabilitatea nașterii unui copil. Am citit rugăciunile rânduite la opt zile de la naștere și m-am bucurat să văd încrederea acestor oameni în viață. Într-o societate în care adesea ne temem de responsabilități și ne amânăm hotărârile importante, venirea pe lume a unui copil rămâne o minunată expresie a speranței.

Am fost apoi la slujba Stâlpilor, pentru un om bun, care părăsise lumea aceasta la 87 de ani. Mă aflam astfel, în aceeași seară, în apropierea celor două mari hotare ale existenței omenești. Mă rugasem pentru un copil care abia începea să cunoască lumea și pentru un om care încheiase aproape nouă decenii de viață. Între aceste două momente se află toate experiențele noastre, tot ceea ce construim, iubim, pierdem și sperăm.

Seara a continuat cu o sfeștanie în Crâng 2, la blocul 2B, unde am avut bucuria să reîntâlnesc niște oameni extraordinari. Întotdeauna mi-am făcut timp să rămân alături de oameni și după încheierea slujbelor. Îmi place să ascult, să povestesc, să aflu ce îi preocupă și ce îi bucură. Consider că această comunicare directă, lipsită de formalism, este una dintre cele mai importante dimensiuni ale comuniunii dintre preot și credincioși.

Am primit, așadar, cu mare bucurie invitația de a mai rămâne și am preferat să mergem în bucătărie, unde gazda pregătise o minunată plăcintă de dovleac. Acolo, în jurul mesei, am vorbit despre sănătate, despre familie, despre locurile de care ne atașăm și despre experiențele care ne schimbă felul de a privi viața.

Am ascultat povestea unei intervenții chirurgicale reușite la Târgu Mureș, unde fusese înlocuită o valvă cardiacă. M-a interesat experiența medicală, dar m-a impresionat mai ales mărturisirea omului despre ceea ce simțise când aflase că are o afecțiune a inimii. Dincolo de îngrijorarea firească pentru sănătate, una dintre marile tristeți era gândul că s-ar putea să nu mai aibă timp să se bucure de ceea ce construise cu atâta dragoste la țară.

Undeva în apropierea așezămintelor rupestre din Munții Buzăului, într-o zonă în care natura și-a păstrat frumusețea sălbatică, își amenajase casa bătrânească.  Refăcuse, construise, îngrijise și investise multă pasiune într-o gospodărie care devenise pentru el mai mult decât o proprietate. Era locul în care își dorea să trăiască, să muncească în grădină, să se bucure de natură și de tot ceea ce realizase. Operația reușită îi redase și această perspectivă, posibilitatea de a continua să se bucure de un loc în care pusese atâta suflet.

Ascultându-i pe cei doi soți, am regăsit ceva din bucuria copilăriei mele, din nerăbdarea cu care așteptam vacanțele pentru a pleca la țară. Îmi amintesc cât de mult mă bucuram să părăsesc orașul și să ajung în mijlocul naturii, unde zilele aveau un alt ritm, iar libertatea copilăriei părea fără margini. Am simțit în sufletul gazdelor mele exact aceeași bucurie. Mai erau legați de Buzău prin împrejurările vieții, dar gândurile și speranțele lor se îndreptau tot mai mult spre acel loc în care investiseră muncă și dragoste.

Discuția m-a făcut să reflectez și la un fenomen pe care îl observ tot mai des. Vorbim despre depopularea satelor, despre tinerii care pleacă și despre gospodăriile rămase pustii, dar există și o mișcare în sens invers. O parte a populației urbane, mai ales oameni care se apropie de pensie sau care au ieșit de curând din activitate, începe să redescopere satul. Unii se întorc în locurile copilăriei, alții cumpără gospodării în zone pitorești, refac locuințe, plantează pomi, cultivă grădini și își investesc acolo resursele, timpul și energia.

Este interesant cum orașul, care a atras atâtea generații prin promisiunea confortului și a oportunităților, începe să fie părăsit, măcar pentru o parte a anului, de oameni care își doresc liniștea și libertatea unei gospodării rurale. În cazul lor, întoarcerea la țară nu mai este o necesitate economică, așa cum era pentru generațiile trecute, ci o alegere de viață. Iar în județul Buzău, cu atâtea locuri de o frumusețe rară, această redescoperire a satului poate deveni o șansă pentru comunitățile rurale.

Am povestit mult și cu plăcere, bucurându-mă de ospitalitatea gazdelor și de plăcinta de dovleac făcută în casă. La plecare, oamenii mi-au dăruit, cu aceeași generozitate, un bostan frumos, numai bun pentru o plăcintă pe care urma să o pregătim și noi acasă.

Așa am ajuns să străbat, în pas grăbit, cartierul Micro 14, cu geanta într-o mână și cu bostanul în cealaltă, stârnind curiozitatea copiilor care se plimbau cu trotinetele.

M-am amuzat de întrebarea lor, dar mi-am continuat drumul gândindu-mă la cât de multe trăisem în acea seară. Întâlnisem durerea unei femei care trebuia să se despartă de lucrurile soțului plecat dintre cei vii, bucuria unei familii care tocmai primise un copil, tristețea despărțirii de un om ajuns la 87 de ani și bucuria vieții care pulsa în sufletul gazdelor mele, pentru că pot să se întoarcă la casa bătrânească pe care au întinerit-o.

Această diversitate a întâlnirilor, posibilitatea de a fi alături de oameni în cele mai diferite împrejurări ale existenței lor, reprezintă pentru mine una dintre marile bucurii ale vieții de preot. Dincolo de slujbe și de responsabilitățile pastorale, rămâne extraordinarul privilegiu de a cunoaște oameni, de a asculta atâtea povești și de a împărtăși atât durerea, cât și bucuria lor.

Le mulțumesc gazdelor mele din Crâng 2 pentru primirea călduroasă, pentru conversația atât de plăcută, pentru plăcinta minunată și, bineînțeles, pentru bostanul dăruit cu atâta generozitate.

Bostanul a ajuns cu bine acasă, a fost fotografiat și acum se pregătește să se jertfească pentru a deveni o minunată plăcintă.

Iar micilor trotinetiști care m-au întrebat despre Halloween le transmit că, de data aceasta, bostanul are o cu totul altă destinație. Una mult mai gustoasă!