Când oamenii Îi cer lui Dumnezeu să plece Meditație la Duminica a XXIII-a după Rusalii, Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor (Luca 8, 26-39]

Omul pe care îl întâlnește Hristos nu mai avea aproape nimic din ceea ce definește o existență omenească obișnuită. Nu locuia într-o casă, ci printre morminte. Nu purta haine, nu mai avea liniște și nu mai putea trăi împreună cu semenii săi. Era un om pierdut pentru comunitate și, într-un anumit sens, pierdut pentru sine însuși. Cei din jur încercaseră să-l stăpânească prin lanțuri, dar nimeni nu reușise să-l elibereze de răul care îl chinuia. Și tocmai către acest om Se îndreaptă Hristos.

Este impresionant că Mântuitorul nu îl privește ca pe o ființă de care trebuie să te ferești, nici ca pe o povară pentru ceilalți, ci ca pe un om a cărui demnitate trebuie restaurată. Dincolo de starea sa înfricoșătoare, Hristos vede persoana, vede chipul lui Dumnezeu care nu a dispărut, chiar dacă a fost atât de cumplit întunecat.

Evanghelistul Luca descrie rezultatul minunii cu o simplitate extraordinară: omul este găsit îmbrăcat, întreg la minte și șezând la picioarele lui Iisus. Trei amănunte care spun aproape totul despre vindecare. Omul și-a recăpătat demnitatea, liniștea interioară și capacitatea de a intra din nou în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi.

Mă gândesc cât de actuală este această imagine. Trăim într-o lume în care sunt destui oameni care, deși locuiesc în case frumoase și au tot ceea ce le trebuie, se simt prizonieri. Unii sunt stăpâniți de patimi, alții de ură, de dorința de putere, de obsesia banilor sau de neputința de a ierta. Alții poartă povara singurătății, a suferinței și a unor răni pe care cei din jur nici măcar nu le bănuiesc. Desigur, suferința psihică nu trebuie confundată cu demonizarea, însă înstrăinarea omului de sine și de ceilalți rămâne o realitate dureroasă a tuturor timpurilor.

Hristos vine să-l elibereze pe om, nu să-i adauge alte lanțuri.

Dar adevărata surpriză a Evangheliei începe după săvârșirea minunii. Locuitorii ținutului vin, văd omul vindecat și, în loc să se bucure, se înspăimântă. În loc să-L roage pe Hristos să rămână, Îi cer să plece.

Pierderea turmei de porci și tulburarea vieții lor obișnuite cântăresc mai greu decât salvarea unui om. Nu știm cât a fost teamă și cât a fost preocupare pentru paguba materială, dar știm că prezența lui Dumnezeu devenise pentru ei incomodă.

Și aici Evanghelia încetează să mai fie doar istoria unor oameni de acum două mii de ani. Devine istoria noastră.

Oare nu procedăm uneori la fel? Îl chemăm pe Dumnezeu atunci când suntem bolnavi, când avem necazuri, când ne temem pentru cei dragi. Îi cerem ajutorul, ocrotirea și binecuvântarea, dar atunci când apropierea de El presupune să schimbăm ceva din viața noastră, devenim ezitanți. Ne este mai ușor să-I cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele decât să-I îngăduim să ne schimbe sufletul.

Am dori un Dumnezeu care să ne ocrotească bunurile ca un agent de asigurări, dar care să nu ne tulbure obișnuințele. Care să ne dăruiască sănătate ca cel mai strălucit medic, dar să nu ne ceară cumpătare. Care să ne ierte, fără să ne ceară să iertăm. Care să ne binecuvânteze viața ca pe un ajun de Sfântul Nicolae, fără să ne invite să trăim altfel.

Fără să rostim cu … voce tare aceste cuvinte, ajungem să-I spunem: Doamne, ajută-ne, dar nu ne schimba prea mult!  Sa se revizuiască totul în viața noastră, dar din … năravurile noastre să nu se schimbe nimic.

Este remarcabil și felul în care răspunde Hristos. Nu îi ceartă pe locuitori, nu le reproșează nerecunoștința și nu îi obligă să-L primească. Se urcă în corabie și pleacă. Dumnezeu, Care are puterea să elibereze un om de legiunile demonice, nu constrânge libertatea celor care nu Îl doresc.

Cât de mare este această lecție despre iubire! Dumnezeu poate face minuni, dar nu transformă iubirea într-o obligație. El cheamă, așteaptă, vindecă, însă nu cucerește sufletul omului împotriva voinței sale.

Și totuși, Hristos nu lasă acel ținut fără mărturie. Omul vindecat dorește să-L urmeze, să plece împreună cu El, dar primește o misiune neașteptată: să se întoarcă acasă și să povestească tuturor cât bine i-a făcut Dumnezeu.

Așadar, cel care fusese exclus din comunitate devine mărturisitorul ei. Cel care trăise printre morminte se întoarce printre cei vii. Cel care nu mai putea avea o existență obișnuită primește o misiune extraordinară.

Nu trebuie să plecăm în locuri îndepărtate pentru a-L mărturisi pe Hristos. Cea mai importantă mărturie se dă acasă, în familie, printre colegi, în comunitatea în care trăim. Nu neapărat prin discursuri, ci prin felul în care ne purtăm, prin bunătate, prin puterea de a ierta, prin grija pentru cel care suferă.

Evanghelia ne pune, în cele din urmă, în fața a două imagini. Un om care Îl întâlnește pe Dumnezeu și își recapătă libertatea și o comunitate care, deși se credea liberă, nu găsește curajul să-L primească.

Cel care fusese legat în lanțuri ajunge liber. Cei care nu purtaseră niciodată lanțuri rămân prizonierii propriilor temeri.

Cred că aceasta este întrebarea cu care ar trebui să plecăm din biserică spre case: ce loc Îi lăsăm cu adevărat lui Dumnezeu în viața noastră?

Pentru că nu este suficient să credem că Dumnezeu există. Important este să-I îngăduim să rămână, chiar și atunci când prezența Lui ne tulbură confortul, ne pune întrebări și ne cere să devenim mai buni.

Iar dintre toate tragediile pe care le poate trăi un om, una dintre cele mai triste este aceea de a-L întâlni pe Dumnezeu și de a nu-I face loc în propria viață.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Aștept să plec ….

În decursul anilor la Sfântul Andrei, în Micro 14, au slujit mulți preoți retrași din activitate. Preoții Dumitru…