La Zürich, când am vizitat cimitirul Fluntern, unde își dorm somnul de veci doi dintre marii scriitori ai secolului XX: James Joyce și Elias Canetti, am rămas uimit.
Mă interesa, firește, întâlnirea aceasta neobișnuită cu literatura, în locul unde se încheiaseră două biografii extraordinare. Dar, dincolo de mormintele celor doi, m-a impresionat cimitirul însuși. Nu monumentalitatea lui, nu fastul funerar și nici dorința de a impresiona prin piatră, marmură sau construcții. Dimpotrivă, m-au impresionat discreția, vegetația, florile, aleile, spațiul lăsat între morminte și acea liniște care nu părea impusă de prezența morții, ci cultivată prin grija celor vii.
Era un parc. Un parc al memoriei, al reculegerii, al unei întâlniri cu fragilitatea existenței.
Mi-am dat seama că un cimitir poate spune foarte multe despre civilizația unei comunități. Nu doar despre felul în care își îngroapă morții, ci mai ales despre felul în care înțelege viața.
La Fluntern, moartea nu părea nici ascunsă, nici exhibată. Era prezentă cu discreție, fără să acapareze peisajul. Natura își continua existența printre morminte, florile aduceau culoare, iar arborii păreau să ofere celor plecați și celor rămași aceeași umbră generoasă.
Respectul pentru morți nu era exprimat prin ocuparea spațiului, ci prin frumusețea lui.
M-am oprit, desigur, asupra celor doi scriitori.
James Joyce, irlandezul născut la Dublin în 1882, a schimbat pentru totdeauna literatura prin felul în care a pătruns în universul interior al omului. În Ulise, o singură zi din viața unor oameni obișnuiți devine o odisee a conștiinței. Gânduri, amintiri, dorințe, spaime și gesturi aparent neînsemnate alcătuiesc extraordinara aventură a existenței.
Joyce a trăit multă vreme departe de Irlanda, purtând însă Dublinul în aproape fiecare pagină. Zürichul i-a fost refugiu în timpul Primului Război Mondial și, mai târziu, ultimul adăpost. A murit aici, în ianuarie 1941.
La mormântul lui, în apropierea statuii care îl înfățișează așezat, cu o carte, m-am gândit la strania putere a literaturii de a salva din uitare tocmai ceea ce viața pierde neîncetat: o voce, un gând, o clipă, un chip.
La mică distanță se află mormântul lui Elias Canetti, născut în Bulgaria în 1905, scriitor de limbă germană și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1981. Autorul monumentalei lucrări Masele și puterea a fost preocupat de mecanismele prin care oamenii se supun, domină, se adună și își pierd uneori individualitatea.
Dar în opera lui Canetti există și o altă obsesie, poate mai tulburătoare: moartea.
A meditat asupra ei aproape întreaga viață și a refuzat să o accepte cu seninătatea pe care o întâlnim uneori în reflecția filosofică. În însemnările reunite postum în Cartea împotriva morții, Canetti se revoltă împotriva dispariției omului. Pentru el, moartea nu era un adevăr cu care să te împaci ușor, ci o realitate împotriva căreia conștiința trebuia să protesteze.
Și iată-l acum odihnindu-se nu departe de Joyce. Unul a încercat să cuprindă viața în nesfârșita mișcare a conștiinței, celălalt a încercat să se împotrivească dispariției ei.
M-am gândit că literatura este, într-un anumit sens, una dintre cele mai extraordinare forme de rezistență în fața morții. Scriitorul moare, dar cuvintele lui continuă să locuiască în mintea altora. Personajele îi supraviețuiesc, întrebările rămân deschise, iar ceea ce părea definitiv încheiat printr-o biografie continuă să producă sens.
Moartea închide viața unui autor, dar nu poate închide întotdeauna și dialogul pe care acesta l-a început cu lumea.
Totuși, vizita mea la Fluntern m-a făcut să mă gândesc și la cimitirele noastre.
Noi, românii, avem un cult al morților profund, impresionant prin bogăția lui spirituală și afectivă. Aprindem lumânări, săvârșim slujbe de pomenire, facem parastase, îngrijim mormintele și păstrăm legătura cu cei plecați prin rugăciune și printr-o întreagă cultură a memoriei.
Nu cred că avem de învățat de la alții să ne iubim morții.
Dar cred că avem multe de învățat despre felul în care organizăm spațiul în care îi așezăm.
Prea multe dintre cimitirele noastre s-au transformat, treptat, în aglomerări. Mormintele se înghesuie unele în altele, aleile se îngustează până aproape dispar, arborii sunt considerați mai degrabă o problemă decât o binecuvântare, iar spațiile verzi din jurul aleilor devin excepții.
O floare, un arbore, o bancă așezată discret, o alee îngrijită sau un loc în care să te poți opri în liniște pot exprima foarte.
Cimitirul ar trebui să fie un loc în care oamenii să dorească să rămână câteva clipe, nu unul din care să se grăbească să plece.
Și mai este ceva. Un cimitir nu aparține numai celor morți. El aparține și celor vii. Celor care vin să-și plângă părinții, să-și amintească de bunici, să rostească o rugăciune pentru un copil, să stea în tăcere în fața unei absențe pe care timpul nu a reușit să o vindece.
Acești oameni au nevoie de frumusețe, de umbră, de liniște, de un spațiu care să nu adauge apăsare durerii lor.
În tradiția creștină, cimitirul nu este doar locul despărțirii, ci și al așteptării Învierii. Cu atât mai mult, el nu ar trebui să semene cu o cetate sufocată, cu o aglomerație urbană, cu un ambuteiaj, ci cu o grădină în care memoria, rugăciunea și speranța pot conviețui.
Nu idealizez Zürichul și nici nu cred că toate modelele altora trebuie copiate. Dar există forme de civilizație care merită înțelese. Iar grija pentru spațiul morților este, fără îndoială, una dintre ele.
Am plecat din cimitirul Fluntern cu gândul la Joyce și Canetti, la literatura care supraviețuiește autorilor ei și la fragilitatea tuturor lucrurilor omenești.
Dar am plecat și cu o imagine care continuă să mă urmărească: aceea a unui cimitir în care moartea nu reușise să alunge frumusețea vieții.
Morților le datorăm memoria. Viilor le datorăm un loc în care memoria să poată respira.
Iar un cimitir adevărat nu ar trebui să fie niciodată un depozit al celor dispăruți, ci o grădină a celor pe care refuzăm să-i uităm.
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
