Câteva ceasuri pentru cei care ne-au dăruit o viață

A fost lungă slujba. Dar și mai lung a fost șirul pomelnicelor, așternute pe foi inegale, de dimensiuni și culori diferite, scrise cu grafii dintre cele mai felurite. Unele îngrijite, altele grăbite, unele cu nume puține, altele cu adevărate genealogii înghesuite pe câte un petic de hârtie.

Când am început să citesc ultimele pomelnice, am simțit cum mulți dintre cei prezenți răsuflau ușurați. Mulți, dar nu toți. Mai erau oameni care așteptau. Nu să-și audă propriul nume, ci numele celor dragi, pe care îi aduseseră, pentru câteva clipe, din adâncul amintirii în rostirea rugăciunii.

A fost un exercițiu spiritual, dar și unul fizic, trebuie să recunosc. Ceasurile petrecute în picioare aduc, inevitabil, dureri de spate. Mai ales după o anumită vârstă și mai ales astăzi, când nu mai avem antrenamentul de altădată. Trupul începe să-și ceară drepturile, să protesteze discret la început, apoi din ce în ce mai apăsat.

Știu însă, din atâtea alte slujbe, că durerea aceasta trece repede. Rămâne în schimb o bucurie extraordinară: aceea a unei misiuni împlinite, a unei rugăciuni duse până la capăt, a unei întâlniri cu oameni pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut niciodată și pe care, totuși, pentru câteva clipe, i-am simțit aproape.

În timp ce citeam, mă gândeam la chipurile ascunse în spatele numelor. Câte vieți, câte istorii, câte iubiri și câte despărțiri încăpeau pe acele foi! Ce amintiri vor fi retrăit oamenii care le scriseseră? Poate chipul mamei care îi legăna, mâna tatălui care îi ținea de mână, glasul bunicilor, casa copilăriei, oameni alături de care împărțiseră o viață sau oameni pe care nici măcar nu apucaseră să-i cunoască.

Cineva îmi povestea că își pomenise tatăl, pe care îl cunoscuse prea puțin. Murise în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Doamna care îmi vorbea are astăzi 89 de ani. Aproape o viață întreagă trecuse de atunci, dar numele tatălui continua să fie purtat în rugăciune. M-am gândit cât de puțin poate dura o întâlnire între doi oameni și cât de mult poate supraviețui iubirea acelei întâlniri.

O altă doamnă a venit să-mi vorbească imediat după ce auzise numele copiilor ei rostite la pomenire. Avusese doi băieți. Pe amândoi îi pierduse, răpuși de boală, la puțin peste patruzeci de ani. Ea însăși se confruntă cu probleme medicale și trebuie să treacă printr-o operație. Dar nu plecase înainte de a-și pomeni copiii. Mai întâi trebuia să fie acolo, să le audă numele, să-i încredințeze încă o dată lui Dumnezeu. Abia apoi putea să plece spre propria suferință.

M-am întrebat ce poate însemna durerea de spate în fața unei asemenea dureri. Ce sunt câteva ceasuri petrecute în picioare de o mamă care își poartă cei doi copii morți în fiecare zi a vieții sale?

Pomelnicele nu sunt simple liste de nume. Sunt fragmente de viață, istorii de familie, legături pe care moartea nu le-a putut desface. Fiecare nume este o lume. Iar în spatele fiecărei lumi se află cineva care încă iubește, încă își amintește, încă așteaptă să audă că omul său nu a fost uitat.

Am simțit, la sfârșitul slujbei, că făcusem parte dintr-o familie uriașă. Familia celor care au fost înaintea noastră, care ne-au fost rădăcini, care ne-au ținut în brațe fără să se plângă de oboseală, care au vegheat nopți întregi fără să-și socotească orele de somn, care ne-au dăruit timpul, tinerețea, puterile și, uneori, întreaga lor viață.

Ei nu și-au măsurat dragostea în ceasuri. Nu și-au numărat durerile de spate când ne purtau în brațe. Nu au privit ceasul când aveam nevoie de ei.

Iar noi, acum, le dăm înapoi atât de puțin.

Câteva nume rostite. Câteva lumânări aprinse. Câteva ceasuri de rugăciune.

Pe unii dintre sumneavoastră v-a durut spatele, știu. Dar, credeți-mă, durerea aceasta este un preț atât de mic pentru cei care ne-au dăruit atât de mult.

Pomenirea morților este o lecție despre recunoștință. Despre timpul pe care îl datorăm celor care ne-au dăruit timpul lor.

Iubirea adevărată nu se încheie odată cu viața. Ea continuă, uneori, pe un petic de hârtie, într-un nume rostit și în rugăciune.

Sale!