Nu te lăsa atins de mâhniții din jur

„Numai mâhniți pe aici!”, îmi spunea cineva, cu umorul acela sănătos al omului care a învățat să privească lumea fără să se lase copleșit de ea.

M-am gândit că avea dreptate. Sunt oameni care par să fi făcut din gravitate o profesie și din nemulțumire o îndatorire zilnică. Îi recunoști după privirile apăsate, după vocile baritonale, după felul solemn în care rostesc chiar și lucrurile cele mai neînsemnate. Parcă întreaga ordine a lumii ar depinde de încruntarea lor.

Poate vârsta, poate experiența, poate faptul că nu mai am nimic de demonstrat îmi dau astăzi confortul de a privi asemenea manifestări cu umor. Mama spune că m-am născut vesel. Probabil că veselia aceasta, trecută prin destule întâmplări ale vieții, s-a transformat într-un fel de libertate interioară.

Nu mai impresionează vocile grave. Nici privirile severe. Nici solemnitatea care trebuie să țină loc de ce nu are persoana. Toate acestea pot obține o conformare de circumstanță, o politețe formală, uneori chiar o tăcere respectuoasă. Dar nu conving neapărat. Dimpotrivă, în spatele aparentei aprobări pot stârni un zâmbet. Cel puțin în cazul meu, care am păstrat bucuria de a descoperi partea comică a lucrurilor.

Da, sunt pe lumea aceasta oameni importanți. Oameni care au construit, care au învățat, care au dăruit, care au lăsat ceva în urma lor. Dar tocmai pentru că sunt cu adevărat importanți, nu simt nevoia să o demonstreze la fiecare pas.

Importanța autentică are o discreție pe care importanța închipuită nu o va înțelege niciodată.

Există însă ispita importanței. Îi încearcă mai ales pe cei care confundă o poziție cu valoarea personală, autoritatea cu superioritatea și respectul cu teama. Este o ispită care transformă uneori solemnitatea în ridicol, demnitatea în aroganță și omul într-o caricatură a propriei imagini.

Și, până aici, lucrurile ar putea fi chiar amuzante.

Dacă fiecare și-ar trăi penibilul în liniște, n-ar fi nicio problemă. Gusturile, chiar și cele în materie de viață, nu se discută. Fiecare are dreptul să se considere atât de important cât dorește.

Problema începe atunci când această importanță închipuită devine agresivă. Când cineva, nemulțumit de propria măsură, încearcă să-i blocheze pe ceilalți. Când nu-i mai ajunge să fie auzit, ci vrea să fie … ascultat. Când nu se mulțumește să ocupe un loc, ci simte nevoia să-i împingă și pe ceilalți din treburile lor.

Sunt oameni care nu se pot bucura decât dacă tulbură liniștea. Care își poartă nemulțumirile ca pe niște decorații și așteaptă ca toată lumea să le acorde respectul cuvenit unor merite pe care numai ei le cunosc.

Nu, o poziție nu te face om respectabil, decât în propria imaginație. Nici un titlu, nici un statut, nici numărul celor care îți deschid ușa.

Caracterul te face om.

Iar caracterul înseamnă, înainte de toate, măsură. Să știi cât să vorbești și când să taci. Când să te apropii și când să păstrezi distanța. Să înțelegi că autoritatea nu are nevoie să ridice vocea pentru a fi recunoscută și că respectul adevărat nu se obține vântărorește.

Un apropiat de-al meu, care a văzut că cineva voia să mă agaseze, l-a chemat și i-a zis:

„E bine să te joci cu copiii de vârsta ta.” Cred că la vârstă mea s-a referit.

Este multă înțelepciune în această observație aparent glumeață. Nu orice provocare merită un răspuns. Nu orice orgoliu trebuie hrănit. Nu orice invitație la conflict trebuie acceptată. Și, mai ales, nu trebuie să cobori de fiecare dată acolo unde cineva insistă să te cheme.

Am învățat să nu confund seriozitatea cu încruntarea. Un om poate fi profund fără să fie posomorât, poate fi hotîrât fără să fie brutal, poate avea autoritate fără să cerșească de la ceilalți. Ba chiar cred că oamenii cu adevărat puternici își permit cel mai ușor să zâmbească.

Umorul este cea mai elegantă formă de apărare în fața ridicolului. Te ajută să păstrezi distanța potrivită, să nu transformi fiecare neplăcere într-o clipă proastă și să nu îngădui supărărilor altora să-ți organizeze viața.

Nu avem obligația să purtăm toate poverile sufletești ale celor din jur, mai ales atunci când ele se transformă în răutate.

Îi putem înțelege pe oamenii mâhniți. Îi putem ajuta, dacă ne stă în putere. Dar nu trebuie să devenim asemenea lor.

Viața este prea frumoasă pentru a o petrece în umbra încruntărilor altora. Și prea scurtă pentru a ne consuma veselia în dispute cu oameni care confundă frustarea cu profunzimea.

Mama spune că m-am născut vesel. Aș vrea să cred că anii nu mi-au luat această bucurie, ci m-au învățat să o păstrez mai bine.

Nu te lăsa atins de mâhniții din jur. Lasă-le solemnitatea, pozițiile, orgoliile și vocile baritonale. Păstrează-ți măsura, caracterul și, mai ales, bucuria de a trăi.

Pentru că, la urma urmei, este mult mai important decât orice să fii un om fericit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și