Încep să regret anii în care am mers prea mult cu mașina și prea puțin pe jos. Am străbătut drumuri lungi, am văzut orașe, sate, dealuri și munți, dar de prea multe ori toate acestea au rămas de cealaltă parte a unui geam. Și, de la o vreme, am sentimentul că fiecare ceas petrecut închis într-un automobil sau într-o încăpere este un ceas în care aș fi putut asculta foșnetul unui copac, simți vântul ori privi cerul fără să mă grăbesc undeva. Nu știu dacă este un regret al vârstei sau, dimpotrivă, o întoarcere târzie către o bucurie pe care am cunoscut-o cândva și pe care am lăsat-o prea multă vreme deoparte.

Mă bucur însă că Matei și Adriana au descoperit plăcerea drumețiilor. Îi privesc uneori și mă gândesc că tinerețea lor are în această privință un avantaj asupra tinereții mele. Se pare că știu să se bucure de lucruri pentru care eu am început să-mi fac timp abia acum.

Așa am ajuns împreună, într-o zi de noiembrie, la poalele Pietrei Craiului, dornici să străbatem Prăpăstiile Zărneștilor.
Am pornit din apropierea Fântânii lui Botorog, loc cunoscut drumeților care se încumetă pe cărările muntelui. Toamna își încheia socotelile cu pădurea. Fagii își lepădaseră aproape toate frunzele, iar brazii, nepăsători la schimbarea anotimpului, își păstrau verdele întunecat. Aerul avea răcoarea aceea limpede a sfârșitului de toamnă, când iarna se simte undeva, nu prea departe, dar încă nu îndrăznește să se arate.
Prăpăstiile Zărneștilor sunt o uimitoare lucrare a apelor și a vremii. În calcarele Pietrei Craiului, natura a săpat un culoar străjuit de pereți uriași, înalți pe alocuri de peste o sută de metri. Drumul înaintează printre stânci când apropiate, când depărtate, lăsând să se vadă când o fâșie îngustă de cer, când câte o întreagă pădure agățată de coastele muntelui. În unele locuri, piatra pare netezită de mâna unui meșter nevăzut; în altele, se frânge în muchii, crăpături și scobituri care îi dau înfățișarea unor ruine de cetate.
M-au dus cu gândul la Petra, cetatea de piatră a Iordaniei, deși aici nimeni nu a sculptat temple și palate. Stâncile au rămas în voia lor, mărețe și neîmblânzite. Privindu-le, mi-am imaginat că locurile acestea ar fi putut sluji de minune drept decor pentru un film cu Winnetou. Ar fi fost suficienți câțiva călăreți apărând de după o cotitură și iluzia Vestului Sălbatic ar fi fost desăvârșită.
De altfel, noi înșine aveam o anumită grijă față de eventualele apariții din pădure, numai că nu ne gândeam la indieni, ci la urși.
Știrile din ultima vreme ne obișnuiseră atât de mult cu prezența lor, încât era greu să nu te gândești că te afli chiar pe meleagurile unde ei sunt acasă. Câtă vreme întâlneam grupuri de turiști, înaintam cu o liniște deplină. Pe măsură însă ce oamenii rămâneau în urmă și pădurea se făcea tot mai la ea acasă, un foșnet sau trosnetul unei crengi începeau să capete o însemnătate aparte.
Adriana, care avea experiența unor incursiuni vânătorești, privea lucrurile cu mult mai mult curaj. Noi, mai puțin deprinși cu asemenea împrejurări, aveam o prudență pe care, firește, o socoteam întru totul justificată. Ne-am amuzat pe seama acestor temeri și am mers mai departe, mulțumiți că locuitorii cei mari ai pădurii nu găsiseră necesar să ne întâmpine.

Vântul adia printre brazi, iar de undeva, de sus, cobora acel murmur prelung al pădurii pe care nu-l poți confunda cu nimic. Poate cu o pagină din Agârbicienau.
Mă uimeau mai ales copacii crescuți în locuri aproape imposibile, înfipți cu o hotărâre vrednică de admirație în câte o crăpătură de stâncă. Nu știai de unde își adună hrana, cum își țin rădăcinile și cum izbutesc să rămână acolo, deasupra prăpastiei, după atâtea ierni și furtuni.
Din când în când, soarele pătrundea printre pereții de calcar și lumina câte un colț de munte, în timp ce noi mergeam prin răcoarea umbrei. Alteori, drumul se deschidea și puteam privi în voie pădurile ce îmbrăcau versanții.
Pe drum mi-am amintit de Calistrat Hogaș și de călătoriile lui prin munții Moldovei. Locurile prin care treceam nu semănau deloc cu pădurile sale, cu poienile, hanurile și întâmplările lui moldovenești. Aici piatra era stăpână, iar muntele avea o asprime aproape străină de tihna descrierilor sale. Și totuși, l-am simțit aproape pe bătrânul călător, cu umorul lui, cu pofta de drum și cu neasemuita plăcere de a se lăsa surprins de oameni și de locuri. Mi-ar fi plăcut să-l văd trecând pe aici, oprindu-se în fața vreunei stânci, cercetând-o cu uimire și găsindu-i numaidecât o asemănare dintre cele mai neașteptate.
Am vorbit despre multe în drumeția noastră. Ne-am povestit întâmplări, ne-am amintit clipe, am râs și am lăsat conversațiile să curgă în ritmul pașilor.
Vorbele vin singure, mai ales la coborârâre, tăcerile nu stingheresc pe nimeni, dar nici plăcute nu sunt. Ursul de glasul omului se teme. Câte o priveliște frumoasă sau o intrare de grotă întrerupe discuția pentru câteva clipe, înainte ca ea să fie reluată de unde rămăsese.
Îmi place tot mai mult acest fel de a petrece timpul. Poate fiindcă, în viața obișnuită, suntem mereu împărțiți între obligații, telefoane, întâlniri și lucruri care nu suferă amânare. Aici telefonul a murit.
Pe un drum de munte, timpul pare să-și recapete răbdarea. Nu te mai întreabă nimeni cât ai rezolvat, cât ai câștigat sau ce mai ai de făcut.
Mi-am amintit, mergând, și de gluma aceea despre bicicliști, despre care se spune că ar fi niște cetățeni de-a dreptul păguboși pentru economie. Nu consumă carburant, nu plătesc accize, nu uzează prea tare drumurile și, fiindcă fac mișcare, s-ar putea să mai și ocolească unele boli, spre disperarea tuturor celor care ar avea ceva de câștigat de pe urma lor. Este, desigur, o glumă, dar una care mi-a revenit în minte în timp ce mă bucuram de aerul muntelui, fără să consum altceva decât energia propriilor picioare.
Piatra Craiului are și o bogăție a vieții pe măsura frumuseții sale. Pădurile și stâncăriile adăpostesc capre negre, cerbi, urși, lupi, râși și numeroase păsări. Pe panourile întâlnite de-a lungul drumului am regăsit câte ceva din lumea aceasta care își duce existența, de cele mai multe ori, departe de ochii noștri. E drept, doar pe panouri.
Muntele are o viață a lui, pe care noi, trecătorii de o zi, abia o bănuim.
Am întâlnit și o cruce lângă un izvor. În asemenea locuri, semnele credinței par să fi crescut din pământ, asemenea copacilor.
După drumeție, ne-am bucurat și de o masă la un punct gastronomic local. Ce plăcere aparte are mâncarea după câteva ceasuri petrecute în aer liber! Am stat împreună, am continuat poveștile și am prelungit, cât am putut, bucuria zilei. Nici masa nu era ceva de bifat în programul călătoriei, ci încă un prilej de a ne simți bine, împreună.
Mă uitam la Matei și Adriana și mă bucuram. Copiii cresc, își întemeiază propriile familii, au preocupările și drumurile lor. Iar întâlnirile capătă, fără să-ți dai seama când, altă frumusețe. Nu mai ești cel care le organizează fiecare pas, ci pur și simplu un tovarăș de călătorie, care e ghidat.
Seara, după ce m-am întors la Buzău, am simțit oboseala aceea bună pe care o lasă mersul pe jos, aerul crud și mulțimea impresiilor adunate peste zi. Trebuie să recunosc că drumeția s-a dovedit și un somnifer de o eficiență admirabilă. Am dormit atât de bine, încât, dacă ar fi să judec numai după odihna din noaptea aceea, aș putea spune că muntele mi-a oferit unul dintre cele mai reușite tratamente.