O cunosc de multă vreme și o prețuiesc. Am privit-o și mi-am amintit cât de greu îi era în urmă cu un an.
Suferea și avea nevoie de două intervenții chirurgicale. Pe lângă durere, o apăsa frica: teama de operații, grija că recuperarea va fi lungă, că poate nu va mai putea trăi așa cum trăise înainte. Când ai în față o suferință, un an poate părea nesfârșit. Abia după ce trece îți dai seama câte s-au schimbat în el.
Acum este bine. O văd mișcându-se și vorbind cu o bucurie pe care, atunci, poate nici ea nu îndrăznea s-o aștepte. Parcă s-a reinventat, cum spunem uneori. Și-a regăsit puterea de a se bucura de zilele obișnuite, de lucrurile pe care suferința i le făcuse atât de greu de atins. Să urce ușor la patru, spre exemplu.
M-am gândit la frica pe care o avem mulți dintre noi când trebuie să mergem la medic. Uneori amânăm un consult ori o intervenție pentru că ne închipuim numai ce ar putea merge rău. Nu știm întotdeauna ce posibilități oferă astăzi medicina sau cât de mult ne-ar putea ajuta un tratament să ne recăpătăm confortul vieții. Ar fi bine să învățăm să punem întrebări medicilor și să înțelegem ce ni se întâmplă. În schimb, ajung la noi, mai ușor decât explicațiile lor, mesaje care seamănă neîncredere în orice tratament. Pentru un om deja speriat, asemenea vorbe pot face frica și mai grea.
Doamna depare care vă vorbesc a mers înainte, deși i-a fost teamă. A primit ajutorul medicilor, a trecut prin cele două operații și prin recuperare. Astăzi a venit să-I mulțumească lui Dumnezeu. M-a emoționat că n-a uitat să facă asta după ce durerea a rămas în urmă.
M-am bucurat s-o văd bine. M-am bucurat și pentru liniștea cu care a intrat în biserică. Când cineva îți spune prin însăși prezența lui cât a suferit și cât de bine este acum, îl asculți altfel. Iar eu i-am ascultat mulțumirea și I-am mulțumit lui Dumnezeu împreună cu dânsa.