Riscurile fatale ale tăcerii

Scriam cu ceva timp în urmă că Buzăul este un oraș în care poți locui doar dacă nu taci, de fapt, dacă nu critici autoritățile.

Am crezut că presiunea aceasta asupra românilor de a tăcea, de a nu critica – presiune specifică regimurilor opresive – este doar aici, la Buzău.

Am constatat că nu este doar aici. Presa a fost aproape integral cumpărată, iar societatea, bucată cu bucată, inhibată să mai vorbească.

În ceea ce mă privește, cred că cel mai grav este să nu le lași pe oameni să spună ce gândesc. Mi-am ales cei mai apropiați colaboratori în funcție de cât de tare mă criticau și i-am eliminat pe toți cei care mă lăudau. Sigur, mi se usca gâtul când eram lovit în public. Aveam pornirea de a riposta. Însă, după ce respiram de câteva ori și, mai ales, după ce dormeam o noapte, realizam că cele ce nu-mi conveneau când le auzeam în public sau în discuții private îmi foloseau.

Nu ai opoziție, nu ai frână. Faci prostii. E comod, dar te duci de râpă. Nu te critică nimeni, gândirea începe să fie șchioapă.

Pumnul în gură nu este doar ineficient în plan personal, pentru propria-ți evoluție. Este chiar periculos. Oamenii încep să găsească alte căi să respire.

Așa se întâmplă acum. Românii au fost urmăriți, de la cum dau like, la cum comentează. Au fost amenințați. Au fost trecuți pe liste negre de către cei de la putere.

Care a fost reacția? Au tăcut. Când au fost întrebați, au răspuns ceea ce doreau să audă cei puternici, iar la vot i-au executat.

Discutam în seara aceasta cu cineva din sistemul public. Om simplu, dar foarte implicat. Povestea cum nu a votat cu cel pentru care s-au făcut presiuni, pentru că s-au făcut… presiuni. Și mai spunea ceva… Ori de câte ori a fost întrebat, a jurat că el va fi alesul și nu a fost.

Oamenii nu au mai rupt tăcerea, ci au așteptat momentul. Vorba bunicii mele, femeie simplă de la țară, care spunea: „Nu spune niciodată ce gândești, pentru că nu mai surprinzi pe nimeni.”