Blăjani și ursul nostru cel din toate serile

E de datoria omului să urmeze drumul care trece prin satul lui, spunea un academician brazilian. Eu simt astăzi așa și trec cât de des pot prin satul pe care-l consider al meu, Blăjani, deși nu pot ajunge mereu acasă pe drumul călcat de animale, cizme și glod.

Am văzut continente, țări și orașe. Toate, adunate, nu valorează cât satul meu, un sat în care încă nu am apă, nici drum și mai nou nici liniște, dar tot îl simt ca al meu.

Chiar și locurile pe care le iubești cel mai mult pot fi capturate de neaveniți. Se întâmplă în viață. Văzusem doar idilicul din el. M-am trezit brusc atunci când pământul din fața casei, pe care călcaseră tălpile goale ale țăranilor care-i port în mine, se voia dispărut.

Nici măcar comuniștii nu l-au luat. Se rușinau să ți-l ea din fața casei. Dar … democrații de cumetrie….au alt apetit funciar!

Tot  în satul astă am trăit și momentul când a căzut Ceaușescu. Eu nu am fost la Revoluție. Eram aici, la adăpost. Înduram frigul camerei reci de țară, dar nu puteam rata nici măcar o zi de vacanță. Satul s-a bucurat atunci, ca tot poporul, mai mult decât restul poporului. Regimul lui Ceaușescu îi pusese gând rău. Trebuia să dispară. Nu s-a întâmplat atunci, dar acum, cu mijloace perverse, e adus cam în același punct.

Ei bine, în satul acesta în care vacanțele se trăiau frumos s-a așternut o pecingine. Pecinginea lăcomiei unui singur om care-l vrea tot, de la pământul pe care cu trudă l-au cumpărat înaintașii tăi, până la tot ce mișcă .. să nu mai miște. Faptul că există și rezistă un loc precum Casa Pedro e o minune, pentru că asaltul … omului contra a tot ce e bun e total!

Pentru el fiecare doliu e important și fiecare om întors în sat un potențial pericol.

Satul e tot acolo. E tot așa. Doar că este tot mai în urmă, tot mai puțin, tot mai sărac. Omul – să-i spunem așa gândindu-ne la munca de creație a lui Dumnezeu – trăiește în slăvi, iar singura suferință este că încă mai mișcă câte cineva.

Când mi-am reparat casa am făcut-o cu speranță. Chiar cred că acest loc frumos se poate bucura de schimbare, de prospețime. Omul caută să mă lămurească că din mâna groparului nu mai iese satul. Că nici Dumnezeu nu mai are acces la pământul lui, fiindcă acum e al … omului. Eu ni vreau și nu pot să-l cred!

Speram să văd trasee de călătorie pe dealuri și oameni respirând aer într-un cadru natural viu și sigur. Așa era în copilăria noastră. Mergeam cu animalele la păscut și ne simțeam siguri.

E greu să mai vezi dealurile pline de turme, dar de oameni în căutare de frumos eram sigur că am parte să văd. Doar de la casa noastră dacă urci poți avea bucuria unei priveliști de poezie.

Dar cine să mai vină în satul în care nimic nu merge și nici măcar natura nu mai poate fi admirată fără frică.

Ursul! Ursul! Ursul! Ajutați-ne! mi-a scris cineva! Fa ceva!

Oamenii sunt deja speriați de moarte. Au dreptate. Am lucrat la monografia locului. Nu am găsit nicăieri menționat ursul ca locuitor al zonei.

Omul își freacă mâinile de bucurie! Pentru el cu cât mai puțin în sat, cu atât mai multe terenuri de luat. Le vede din acte, le urmărește din vreme. Când clopotul bate a mort deja are planul făcut.

Eu nu-s vânător să scap pe nimeni de urs. A trecut și prin fața casei mele. Cam fără sens a trecut că nu era nimic de luat. L-am văzut imagini și pe ulița de la Primărie. Sunt și urșii naivi câteodată. Pe cine să găsească ursul la Primărie noaptea, dacă nu-i nimeni de găsit nici ziua?!

E tot ce-i trebuia acestui sat sărac. Ursul pe ulițe. Noi, cei care iubim locul nu știm cum să aducem iubitori de natură să se apropie de zonă, în timp ce ursul face pe plac omului care vrea tot satul.  Și dacă oamenii nu vor avea o sclipire de inteligență și curaj,  va avea tot satul pe nimic și mai nimic, mai mult decât până acum, pentru că dacă pământul din fața casei mele l-a atras, cu atât mai mult terenurile celorlalți.

Dar, sperăm să respirăm aer proaspăt în curând, să nu ne mai temem de urs și să ne bucurăm de satul nostru frumos, care are atâtea și atâtea de arătat lumii.

Și poate vă întrebați cine este omul? E greu de ghicit? Ursul îl știți, că vine des pe la Primărie. La el nu mai fac referire!

Oricum, când văd pozele cu animale sfârtecate de ursul flămând, mă doare gândul că munca bătrânilor din Blăjani moare într-o clipă. Uneori animalul acela e tot ceea ce au acei bătrâni. E copilul, speranța și grija lor. Dar ce putem face? Când ești bogat nu-ți pasă. Saul nu voia singura oiță a unei familii sărace, deși era rege?

Sătulul nu-i crede flămândului, spune românul. De aceea, ursul va veni și cel responsabil îl va lăsa să… și facă treaba, până își va transfera și ultima bucată de pământ în proprietatea lui.

Nu uitați, când va dispărea omul va dispărea și ursul! Și dacă nu veți scăpa singuri de om și de urs, vă vom ajuta noi, câțiva, chiar dacă nu suntem vânători.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și