Ai vrea să mă plimbi cu dricul tău, așa e?

Aș putea face parte și eu din poveste, dar nu e obligatoriu. Sigur, titlul ar duce cu gândul la o apreciere de felul acesta, dar poate fi eronată. Povestea e poveste și poate să nu fie adevărată, așa că puteți alege singuri personajele.

După un zbor normal am ajuns la Bruxelles. Aterizare comodă. Obișnuitul control vamal. Nu eram în Schengen.

Am recuperat bagajele și am plecat spre ieșire. L-am recunoscut după pantofi. Sunt mulți pantofi asemănători pe acolo, dar ai lui aveau niște pete unice. Se apropiase prea mult de o bulboacă de la Vulcanii Noroioși, iar micul vulcan, deranjat de încercarea de a-i atinge intimitatea, bolborosise nervos. Pantofii fini au fost acoperiți de lava pământie. Aspectul exterior al pantofilor scumpi s-a schimbat. Nu păreau chiar încălțări de clown, dar, oricum, în România, nu aș mai fi avut curajul să-i port, ca să nu zică lumea ceva. Știți vorba, nu?

În rest, costum fain, cravată asortată. Avea un costum bej, dacă-mi amintesc bine — și dacă lumina din aeroport nu avea intenții daltonice.

Ne-am dat mâna, ne-am îmbrățișat. Nu eram mari amici, dar se poartă. Și, apoi, îi eram invitat.

Bruxellesul este aglomerat ca orice altă metropolă, iar mersul cu mijloacele de transport în comun pare a fi mai simplu. Pentru gândirea mea de atunci, desprinderea de scaunele mașinii îmbrăca forme dramatice. Dar gazda hotăra, iar eu nu puteam să-mi arăt dezamăgirea că m-a invitat la metrou și nu pe locul oaspetelui, pe bancheta din spate.

Parcă nu-l privisem îndeajuns prima dată. Aveam impresia că nici nu-mi va fi ușor să-l recunosc. Păr pieptănat pe spate, ondulat, ușor grizonat. Ochii căprui. În rest, figura nu spunea mare lucru. Zâmbet destul de banal. Dacă ar fi avut un canar drept animal de companie, aș fi îndrăznit să spun că împrumutase ceva din profilul lui. Dar nu cred că avea — și nici eu nu l-am întrebat, ca să nu dau de bănuit. În fine, pantofii mi-au fost salvatori.

Detalii. L-am măsurat acum mai bine cu privirea. Nu era nici prea înalt. Dar ce conta? Mă invitase la Bruxelles. Eram, pentru prima dată, în ceea ce reprezenta deja capitala Europei.

M-a invitat să cobor scările spre metrou. Am trecut pe lângă sistemul de control. Am crezut că așa fac oamenii mari. Nu trec cu poporul printre acele bârne de aluminiu, cu trei brațe, care se deschid după ce introduci cartela.

Mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus:
— La Bruxelles, în metrou, nu controlează nimeni. Nu luăm bilet.

Evident, primeam prima lecție de politică locală, poate chiar europeană.

Omul a avut dreptate. Nu știu dacă mereu e așa. Îmi imaginez că doar atunci, când Belgia nu a avut guvern unsprezece luni. I-am pus întrebarea:
— Doare lipsa guvernului?

Amicul meu a început să râdă:
— Nici nu știi ce bine merge treaba fără ei!
Și, din câte am văzut și v-am povestit deja, așa părea.

Au fost zile interesante. Nu are rost să vă povestesc despre experiența parlamentară, pentru că e posibil să știți mai multe decât mine, la momentul acela.

Dar vă spun despre berea trapistă. N-am băut din prima seară, pentru că am luat masa la restaurantul deținut de doi frați greci, în centrul Bruxellesului. Cred că am luat un Mythos sau vinul casei. Nu-mi amintesc exact. Știu sigur că au mai dat un rând, ceea ce pentru mine e întotdeauna mult prea mult — doar pentru că una dintre colegele mele din delegație a încins o Zorba cu grecii. Pe lângă tot ceea ce ofereau, cei doi frați se luau de umeri și dansau, iar dacă te învoiai să faci parte din hora lor, mai aveai o bere asigurată.

Nici în a doua seară nu am intrat în contact cu creația călugărilor cistercieni. Berea trapistă era brandul lor, arta lor, dar și sursa lor de venit, acești călugări fiind destul de rigizi, după pravila lor. Da, sigur am gustat un vin rafinat.

Dar a treia seară, dezgoliți de cine știe ce pretenții oficiale, am ajuns în cel mai mic oraș belgian. Nu-mi mai amintesc dacă eram în Mesen, în Flandra de Vest, însă știu precis că eram pe o terasă, și a venit prima bere. Iar pe baza ei am discutat despre originea și scopul filantropic al producției. Din fiecare doză, o parte din bani mergea la activități caritabile. Informația aceasta a schimbat datele problemei. Cine nu-și dorește să săvârșească binele în așa context? Și cred că am cam exagerat cu filantropia, așa încât am abandonat politica, discuțiile despre educație și tot ce mai discutam înainte, în încercarea de a face impresie bună, ca gazdele noastre să fie convinse că au invitat pe cine trebuie la Bruxelles.

Ușor, ușor, am început să discutăm despre diverse alte realizări, iar eu, la momentul acela, eram marcat de una: cumpărasem un dric frumos și modern, care înlocuia ARO-ul anterior. Un Mercedes confortabil, cu aer condiționat, cu aspect atractiv. Cam așa i-am prezentat lucrurile. Și, dacă vă gândiți la vremurile acelea, chiar era o realizare. Era, dar nu una suficient de relevantă ca să i-o povestesc și amicului meu, care, deși era ușor trecut de 70, ar mai fi mușcat din carne tânără.

— Mi-ai face o plimbare cu dricul tău, așa e?! mi-a spus, într-un final.

Poate că dricul nu era chiar atât de bun, ci doar trapista. Însă, din tot acel prelipu belgian, gafa aceasta mi-a rămas vie. Nu mai spun despre figura omului când mă chestiona…

Și-au trecut vreo 15 ani de atunci. Iar astăzi, de-i vine ideea plimbării, nu mai avem dricul. Însă trapista — încă se fabrică.

Sale!