Ce le datorăm copiilor noștri? Un gând de Ziua Copilului

Astăzi, de Ziua Copilului, m-am tot gândit: ce le-aș putea spune copiilor? Tuturor copiilor – dar, mai ales, copiilor mei.

Noi, adulții, ne trăim viețile cu sentimentul că știm multe, că suntem maturi, puternici, stăpâni pe gânduri, pe alegeri, pe cuvinte. Poate mai puțin stăpâni pe timpul care ne-a mai rămas și pe orizontul ce ne așteaptă. Îl intuim, dar nu-i știm distanța.

Și totuși, oricât am ști sau crede că știm, să nu uităm un adevăr esențial – pe care l-am descoperit tot mai clar, pe măsură ce am fost tată:
„Vai de părinții care nu știu să asculte de copiii lor.”

Poate pare un paradox. Cum adică să asculte părinții de copii? Și totuși, copiii noștri sunt adesea cei mai sinceri și mai lucizi dascăli. Ne învață să redescoperim firescul, adevărul nerotunjit, curajul întrebărilor. Ei nu ne oferă teorii, ci oglindiri ale inimii noastre.

De multe ori, fără să-și dea seama, ne sunt învățători ai purității, ai normalității uitate, ai entuziasmului.
Ne-am îndepărtat, sufletește, de starea de copil. De aceea, copiii merită mai mult decât să fie crescuți – merită să fie ascultați. Fără ei, n-am fi ceea ce suntem. Ne aduc echilibru, bucurie și o formă de adevăr pe care lumea grăbită a adulților o uită.

Și atunci, ce mesaj să le transmit?

Dragi copii, dragii mei:

• Păstrați-vă visurile, chiar și atunci când lumea pare să vă ceară să renunțați.

• Mergeți cu tenacitate înainte, căci drumul vostru e unic.

• Bucurați-vă de viață, nu doar de rezultate.

• Nu luați tot ce spunem noi de bun. Fiți înțelepți, puneți întrebări, gândiți liber și alegeți bine.

De ziua voastră, vă mulțumesc că existați.
Vă iubim. Vă datorăm totul. La mulți ani, copii!

Sale!