Profesorul între program și vocație Despre timp, calitate și rostul adevărat al educației

Recenta propunere a ministrului educației, ca profesorii să stea opt ore în școală, a reaprins o veche polemică. Discuția, reluată cu o frământare nouă, are însă două carențe majore:

Mai întâi, induce ideea – nedreaptă – că profesorii nu muncesc pentru salariul lor. Apoi, și mai grav, reînvie o retorică a învrăjbirii, a pusului în opoziție: între părinți și profesori, între societate și școală.

E o capcană. Pentru că în învățământ rezultatele sunt măsurabile. Nu câștigi respect prin prezență pasivă, prin „statul de formă” în cancelarie, ci prin munca ta pentru tine, pentru elev, pentru a fi de folos.

Eu văd profesorul altfel: activ, viu, în mișcare. Un om care are timp să citească, să se odihnească, să se întrețină fizic și mental. Pentru că a preda nu înseamnă doar să transmiți informație – ci să formezi caractere, să educi. Este o muncă grea, umană, profundă.

Nu poți preda epuizat. Nu poți forma suflete și minți dacă ești tu însuți sleit. A educa înseamnă să fii proaspăt, atent, disponibil. De aceea, e profund ineficient și chiar frustrant să impui obligații birocratice inutile, într-o lume în care flexibilitatea programului a devenit normă.

Cum ar trebui să arate profesorul? Ca un formator autentic. Să aibă timp de lectură, de reflecție, de dezbateri. Să meargă prin biblioteci, librării, chiar și prin magazine – pentru că imaginea sa se întipărește în mintea generațiilor. Da, chiar și eleganța poate fi o lecție.

Am condus instituții și știu din experiență: nu m-a interesat niciodată câte ore a stat cineva în birou, ci ce a făcut cu ele. Poți pierde zile întregi în prezență fizică inutilă și să nu produci nimic de calitate. Poți, în schimb, lucra intens și inspirat în câteva ore și să lași urme trainice.

Profesorul nu este un simplu prestator de servicii. Este un model. Și are nevoie de timp – pentru formare, pentru rafinare, pentru liniștea în care se naște gândul bun și lecția inspirată.

Orarul de predare este fix. În afara lui, profesorul trebuie să aibă libertatea de a lucra la sine. E o luptă continuă cu sine și cu timpul, cu exigențele în creștere ale societății. Timpul cititului, al dialogului, al călătoriei – sunt timpuri esențiale pentru a avea ce dărui.

Celebru rămâne gestul profesorului Nae Ionescu, care, într-o zi, a intrat în amfiteatru și le-a spus studenților: „Astăzi nu mi s-a dat nimic.” Nu poți da dacă nu ai primit. Nu poți învăța pe altul dacă nu te hrănești tu însuți, zi de zi.

Nu, profesorul nu e trompetă. Nu e mecanism de transmitere. Mesajul său trebuie șlefuit prin reflecție și muncă lăuntrică. Nu devii profesor pentru că ai terminat o școală. Devii profesor pentru că alegi să înveți mereu.

Da, am văzut și eu profesori în Islanda care rămâneau opt ore în școală. Dar acolo existau centre de documentare moderne, spații individuale de lucru, biblioteci. Acolo avea un rost. La noi, cancelariile abia cuprind două ture, bibliotecile sunt adesea slabe, resursele minime – dar pretenția e maximă: să vedem profesorul „opt ore la geam”.

Dacă vrem să ținem profesorul în școală opt ore, atunci trebuie să-i oferim: spațiu, resurse, ambient, tihnă. Altfel, îl secătuim. Și cu ce folos?

Eu țin la timpul celorlalți. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu așteptat și nici să impun un program inutil. Poate cineva n-a dormit bine, poate îl doare ceva. Ceea ce contează este ca atunci când muncește, să o facă sănătos, cu tragere de inimă, și să facă bine.

Și, de fiecare dată când apar idei rigide și goale de conținut, îmi vine în minte o vorbă atribuită marelui Grigore Moisil.

Se spune că, într-o vreme, niște foști studenți l-au vizitat, trimiși parcă să-l „alinieze” cu directivele vremii:
– Tovarășe profesor, după cum a spus Tovarășul Secretar General, și dumneavoastră trebuie să stați opt ore la serviciu!
La care domnul Moisil, cu finețea-i legendară, a răspuns:
– Dragilor, spuneți-le celor care v-au trimis că dacă au nevoie de fundul meu, pot să-l țină opt ore. Dar dacă vor capul meu, două ore sunt suficiente.

Nu suntem toți Moisil. Dar nici nu putem cere unui profesor să fie bun, viu, inspirat – dacă îl tratăm ca pe un ceas de pontaj.

Educația are nevoie de capete limpezi, de inimi vii, de oameni întregi.
Nu de prezențe mecanice.

Sale!