Agârbiceanu – Parlamentarul neliniștit al unei epoci frământate

L-am citit cu plăcere și curiozitate pe Agârbiceanu. Pentru mine nu era doar scriitorul cu proza sa inspirată din lumea satului, ci și un reper biografic pe care l-am simțit aproape, mai ales că parte dintre poveștile sale se regăseau și în viața pe care am trăit-o ca preot la țară. Am fost elev la seminarul teologic și, dincolo de cuvinte, m-am lăsat atins de fibra de preot și de om de cetate care răzbătea din scrisul său. În ziua de naștere a lui Agârbiceanu, merită să ne amintim nu doar de paginile literare, ci și de cele politice, acolo unde a fost adesea neliniștit și incomod pentru lumea ordonată a puterii.

În anii de după Marea Unire, România Mare își căuta echilibrul. Constituția devenise miza unei generații de parlamentari, fiecare cu idealuri, temeri și orgolii. Agârbiceanu a intrat în politică nu ca un profesionist al intrigilor, ci ca un slujitor al comunității. Provenea dintr-un sat de pe Someș și ducea cu sine simțul dreptății țărănești. Aceasta l-a făcut să nu tacă atunci când alții, poate mai experimentați în arta compromisului, se resemnau.

Se povestește că într-o ședință tensionată, în toiul discuțiilor despre Constituție, Agârbiceanu a fost alungat din sală. Nu pentru că ar fi fost lipsit de respect, ci pentru că a avut curajul să spună ceea ce mulți gândeau și nimeni nu îndrăznea să rostească. Momentul acela, greu de imaginat pentru cei ce privesc doar fotografiile solemne ale parlamentarilor interbelici, arată de fapt chipul unui om care nu putea fi redus la tăcere.

Parlamentul era, în epoca lui, un loc unde se intersectau mari proiecte naționale și calcule de culise. Agârbiceanu nu s-a confundat niciodată cu aripa de salon a politicii. Pentru el, tribuna era o prelungire a amvonului, iar discursul o formă de predică în care apăra drepturile celor fără glas. Nu e de mirare că s-a găsit adesea în conflict cu structurile rigide ale vremii. Constituția era, pentru el, mai mult decât un text juridic: era oglinda unui ideal de libertate și echitate socială.

A-l vedea pe Agârbiceanu ridicat în picioare, gesticulând cu forță și lăsând frazele să curgă cu intensitatea cuvintelor de la altar, era probabil o imagine tulburătoare pentru parlamentarii obișnuiți cu dezbateri cuminți. El a dus în politică pasiunea pentru dreptate, chiar dacă asta l-a costat marginalizarea temporară. Într-o țară care încă se străduia să devină stat de drept, vocea lui suna uneori ca o mustrare profetică.

Am citit stenogramele, am recitit pagini și am înțeles de ce, în anumite momente, Agârbiceanu a fost considerat incomod. Nu era omul care să-și ajusteze discursul după majorități fragile. De aici și episodul alungării din sală – un gest simbolic prin care o putere fragilă încerca să reducă la tăcere un glas prea puternic. Și totuși, memoria l-a păstrat mai degrabă pentru curajul său decât pentru docilitate.

Dincolo de literatura care l-a consacrat, dincolo de amintirile sale de preot de sat, Agârbiceanu rămâne o figură a demnității politice. Parlamentul românesc, adesea criticat pentru lipsa de substanță, a avut în el un exponent al verticalității. Nu era un „profesionist” al strategiilor de grup, ci un om cu inimă, care înțelegea că puterea nu este scop, ci mijloc pentru a apăra comunitatea.

Astăzi, când privim înapoi la istoria politică a României, episodul Agârbiceanu în Parlament este o lecție de curaj. Constituțiile pot fi rescrise, parlamentele se pot dizolva, dar gesturile de verticalitate rămân. Și pentru mine, fost elev de seminar și apoi preot de țară, citirea și recitirea lui Agârbiceanu înseamnă o regăsire de sine. Îi aud vocea în spatele cuvintelor, vocea care nu s-a temut să fie scoasă din sală, dar care nu a fost scoasă niciodată din memoria celor ce iubesc adevărul.

Sale!