Ploconul funcționarului

Evident, ceea ce vă povestesc eu acum la noi nu s-a întâmplat niciodată. Absolut niciodată!

Știți, cu ceva ani buni în urmă nu exista „șpaga de supraviețuire” — cea din cauza căreia a picat vicepremierul Anastasiu, dacă vi-l mai amintiți de acum două luni.

Pe atunci exista ploconul. Darul „manual”, cum ar spune unii obișnuiți cu practica. Se dădea și se primea cu o rânduială aproape ritualică.

Numai că un funcționar, mai întreprinzător de felul lui, s-a gândit să-și maximizeze profitul. Voia să transforme ploconul în bani lichizi. Nu prin cont, Doamne ferește — că lăsa urme —, ci direct, prin returnarea sumei plătite pentru curcan.

Ca să-și producă banii, funcționarul încurca treburile până când cel încurcat, bietul cetățean, trebuia să le descurce… cu un dar. Cu ploconul, adică.

Portarul, omul de încredere al funcționarului, auzindu-l pe cetățean cât e de necăjit după întâlnirea cu funcționarul, îi șoptea prietenește soluția:
— Du-te, omule, acolo, la sursă, și cumpără un curcan frumos.

Nu vă imaginați că portarul era înțeles cu funcționarul. Niciodată! După cum nici eu nu v-aș sfătui să credeți că povestea asta chiar s-a întâmplat sau se poate întâmpla așa sau altfel…

Omul cumpăra curcanul și se prezenta cu el la casa funcționarului. Iar treaba — ce să vezi? — se dezlega.

Desigur, funcționarul nu putea mânca atâția curcani câte probleme încurca zilnic. Om milos, îi trimitea înapoi… contra unei sume potrivite. Și astfel curcanul avea viață lungă, funcționarul avea bani lichizi, iar circuitul ploconului în natură era asigurat.

Până seara, curcanul ajungea înapoi în cotețul propriu, așteptând o nouă misiune.

Unii cetățeni aveau treabă mai des cu funcționarul — și atunci ajungea să-i cunoască și curcanul. Așa mergeau lucrurile în instituție: toată lumea mulțumită.

Doar unul, mai hâtru, a îndrăznit să spună:
— Mai schimbă și dumneata curcanul, că nici pene nu mai are de atâta tur-retur!

Iar dacă această poveste cu darul returnat și transformat în lichiditate nu vi se pare credibilă, îmi amintesc una pățită de mine, în care personajul principal e tot un curcan — dar unul cu personalitate.

Eram proaspăt preot și aveam nevoie de un sprijin instituțional de la un for laic. Funcționarul care semna chiar ținea o cură cu piept de curcan, și asta o știa toată lumea.

Am făcut anunț în sat că am nevoie de un curcan ca să-l fac „bucureștean”. L-am luat pe împricinat, l-am pus în Dacia mea 110 și am plecat spre capitală. Era vară, cald. Când am ajuns și am deschis portbagajul, fudulul exemplar era cam apatic. L-am luat în grabă, am urcat în lift cu el și, în garsoniera mea din Tei, de la etajul 8, l-am aruncat în cadă și l-am înviorat cu un duș rece. Ce mai — era ca nou! Bun de mers cu el la Minister.

Nu l-am dus la Minister, ci la adresa indicată de funcționarul din pixul căruia venea aprobarea. Doamna, soția domnului, ne-a primit bine, atât pe mine cât și pe el. A doua zi, la ora 10, urma să mă duc să ridic aprobarea pentru reparație. M-am simțit mai vesel decât sunt de obicei și am plecat ca la o treabă gata făcută.

Când am ajuns, omul meu din instituție era foc și pară când m-a văzut:
— Sunt foarte supărat pe dumneata, mi-a spus. Să cad din picioare!
— Cum așa? am răspuns eu.
— Ai dat-o rău în bară! — mi-a zis indignat — curcanul dumitale l-a bătut pe curcanul celui de la Vâlcea de l-a umplut de sânge.

Mi-am jurat în sinea mea că, dacă va mai fi nevoie de unul, nu-l mai urc în garsonieră.

Sale!