Oglinda acoperită și moartea

Nu e poezie. E viață. Sau poate că e moarte. Moartea în care cineva ne e lăsat să doarmă pentru că cei ce rămân vor să ducă mortul în casa altuia sau să-l facă ceea ce el nu a fost.

În fine, la țară, poate pentru a-și trăi jalea, oamenii acopereau oglinzile din casă .
Să nu se prindă sufletul în sticlă? Să nu se rătăcească între lumi?
Oglinda era fereastra dintre moarte și chipul viu, iar cine o lăsa descoperită risca să vadă ce nu se mai poate vedea.

Astăzi, mortul nu mai stă acasă. Pleacă direct din spital spre capelă, într-un trup îngrijit, fără riduri, fără umbre.
Până mai ieri nu înțelegeam această opacitate a oglinzii.
Acum o înțeleg. Poate că nu e pentru cei vii — ci pentru mort.
Ca să nu-l mai așezi în oglindă.
Să nu-l răscolești în măruntaiele timpului, să nu-l chemi înapoi când el vrea doar să doarmă cu trecutul lui, cu tot.

Am pățit-o odată.
Am început să vorbesc frumos despre un om — mortul din sicriu.
Spuneam povești, închipuiri, întâmplări care nu-mi erau ale mele, nici ale lui.
Atunci s-a ridicat un nepot:
— De unchiul vorbiți? Nu e el acela. Ăsta a fost altfel. Lăsați-l cum a fost. Nu-l tămâiați fără rost. Îl jigniți. Poate nici nu și-a dorit să fie așa cum spuneți.

Avea dreptate.
Ce rost are să faci educație creștinească unui om care nu mai poate răspunde?
Ceea ce spuneam era imaginația mea, nu el.
El, dacă ar fi putut, mi-ar fi dat peste gânduri,
cum nepotul mi-a dat peste gură.

Atunci am tăcut.
Și tăcerea a fost mai adevărată decât toate cuvintele.
Părinți buni a avut, soră minunată, dar el — căzut.
Căzut fără poftă de ridicare.

Nu l-am privit. Sicriul era închis.
L-au respectat închizându-l cu tot cu trecut,
mai ales că strălucirea morții, inconștientă,
n-ar mai fi dat niciun sens luminii care l-ar fi atins o dată în plus.
Și am spus în gând:
„Doamne, scoate-l din stricăciune, acum când trupul se descompune.”

Apoi am spus tare, că slujeam:
„Scoate din stricăciune viața mea, Mult Milostive.”
Și am simțit cum se rupea ceva între cer și pământ.
La țărmul Tău cel lin alerg către Tine.
Nu mai era rugăciune doar pentru el, ci și pentru mine,
cel care rămâne și îndrăznește să vorbească despre cei care tac.

Am rostit-o și cu voce tare, în fața oamenilor, căci așa cerea cartea de slujbă.
Dar în timp ce spuneam, nu mai era doar rugăciune pentru el.
Era și pentru mine.
Pentru protocolul care putea urma:
să-l fac văzut lumii altfel decât a fost?
să-l așez în oglindă ca pe altcineva?
să lucrez în cuvinte chipul ce trebuia arătat în dispreț față de ceea ce lumea știa?

….. muritorul nu se înfrumusețează în moarte,
ci în iertare.

Am invitat lumea la iertare nu la judecată. Îi lăsăm lui Dumnezeu grija aceasta.
Măcar o dată, să-L lăsăm pe El să spună adevărul.
Să nu mai îngropăm minciuni odată cu omul.

Prietenul lui cel mai bun mi-a șoptit:
— Dormeam la el, acum îmi găsești unde să dorm la noapte …
…………………………………………………….
— Una  în plus… și s-a dus.
Era prieten de băutură,
— nu l-a forțat ipocrit pe mort să mai dea socoteală.
Nici n-a făcut din el membru de vreo vrednicie mai mare decât era,
nici nu l-a ascuns de gura lumii.

N-am mai zis nimic.
Erau prieteni de pahar.
Știau ce e păcatul și totuși nu se rușinau de el.
Îl plângea fără cuvinte mari, căci nu voiau să mintă.
Pe scara lui, la 27, nu se crede în elogii fără temei și nimeni nu le pretindea.

Toți știau!

Atunci am înțeles.
Oglinda trebuie acoperită

Neadevărul spus mortului chiar și lui îi poate face rău.
De ce nu-l prefacem în altcineva?
L-am lăsat așa cum a fost — un om cu umbra lui, cu viața lui.

Și am acoperit oglinda, iar omul a plecat liniștit, fără să-l mai judece lumea în fel și chip.

Sale!