Mă amuză triumfaliștii în vorbe. Se străduiesc să ne convingă că lumea începe cu ei, că ei au inventat apa caldă, că se sacrifică pentru binele mulțimii. Vorbesc tare, gesticulează amplu și par convinși că, dacă își repetă de ajuns de des propriile sloganuri, acestea vor deveni adevăruri.
Dar, de fapt, totul seamănă cu povestea măgărușului hrănit cu talaj. La început, stăpânul i-a amestecat puțin talaj în urluială — și animalul a suportat. Apoi, văzând că nu protestează, i-a mărit doza. Când hrana a ajuns pe jumătate talaj, măgărușul a început să-l privească mirat, dar tot n-a refuzat. Când proporția a ajuns la trei sferturi, a murit cu ochii mari și uimiți, privind spre cel care îl hrănea cu minciună în loc de hrană.
Așa e și cu oamenii. Triumfaliștii moderni ne servesc zilnic doze din același talaj verbal — vorbe mari, planuri „istorice”, promisiuni de „schimbare”. Mulțimea mestecă fără să protesteze, ba chiar ajunge să se obișnuiască cu gustul. Iar când minciuna devine normă, foamea de adevăr dispare încet, în tăcere.
Se schimbă doar chipurile celor care se bat cu pumnul în piept. Cuvintele lor rămân aceleași — pline de virtuți declarate și fapte absente. Vorbesc despre binele comun, dar calculează doar câștigul propriu. Pretind că deschid drumuri noi, dar merg pe poteci bătătorite de alți lăudăroși înaintea lor.
Și, la fel ca măgărușul, mulțimea continuă să mestece talajul cu privirea uimită, incapabilă să înțeleagă de ce nu se mai satură niciodată.
Pentru că adevărul, spre deosebire de minciună, nu ține discursuri.
El doar lipsește, atunci când talajul e prea mult.
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
