2 februarie – ziua memoriei

Pe lângă sărbătoarea religioasă a Întâmpinării Domnului, pentru mine, ziua de 2 februarie are o semnificație aparte. Este o zi a memoriei. O zi a memoriei de familie.

În 1921, „leat cu Regele Mihai”, cum îi plăcea să spună cu spirit regalist, s-a născut bunicul meu, Tudor Negoiță. Anul acesta s-ar fi împlinit 105 ani de la nașterea lui. Un om care, fără să fi ținut discursuri și fără să fi lăsat în urmă tratate sau manifeste, a avut o influență profundă asupra mea, modelându-mi felul de a fi.

Astăzi constat, cu un ușor regret, că nu am multe fotografii cu el prin preajmă. Nu avem prea multe poze împreună. Timpul a trecut, lucrurile s-au mutat, s-au mai pierdut, s-au mai risipit. Pozele, câte mai există, sunt pe undeva, prin sertare pe care nu le mai deschide nimeni sau prin cutii care așteaptă o zi de ordine generală.

Dar memoria nu s-a pierdut.

Memoria îmi aduce limpede în față clipele petrecute împreună. Îl văd așteptându-mă, cu acel zâmbet pe care îl recunoșteam de la mare distanță – un zâmbet unic. Îi simt dragostea calmă și sigură, constantă, protectoare. Îi aud vocea din poveștile pe care mi le spunea, din istoriile care nu erau niciodată simple relatări, ci lecții de viață.

Printre aceste istorii erau și poveștile supraviețuirii de la Cotul Donului – spuse rar, fără dramatism, ca și cum datoria fusese deja împlinită și nu mai era nimic de demonstrat. A urmat apoi lupta de fiecare zi, inclusiv împotriva eludării CEAP-ului, într-o vreme în care verticalitatea avea un preț mare și rar recunoscut.

Tataia Tudor a fost parte din construcțiile mari ale Buzăului, dintr-o epocă în care orașul prindea formă: de la Magazinul Dacia la Casa Albă. A muncit temeinic, dar fără drag de regim. A primit Ordinul Muncii Socialiste fără să fi fost vreodată membru de partid, ceea ce îl amuza. După război, a fost decorat cu Virtutea Militară – o recunoaștere care nu a fost niciodată compensată material, așa cum li se promisese multora, prin acea bucată de pământ acordată veteranilor.

Tataia Tudor avea o dorință clară și statornică: să mă vadă progresând. Era genul de om care nu te împingea, dar care stătea mereu acolo, suficient de aproape cât să știi că nu ești singur.

Astăzi, când fotografiile lipsesc, îmi dau seama că ele nu sunt, de fapt, esențiale. Chipul lui este întipărit în mine mai bine decât pe orice hârtie fotografică. Gesturile, privirea, felul de a fi – toate trăiesc într-un spațiu al memoriei care nu se degradează și nu se rătăcește.

De aceea, 2 februarie nu este pentru mine doar o dată din calendar. O zi în care trecutul nu doare, ci încălzește. O zi în care îmi amintesc că suntem, în mare parte, rezultatul oamenilor care ne-au iubit și pe care îi vom purta cu noi întreaga noastră viață.  Și nu prea am avut luptă cu autoritățile în care să nu-mi mi-l amintesc…chiar să-l simt acolo cu fermitatatea și umorul lui.

Păcat ca viața ne desprtate de cei dragi, dar avem cu noi amintirile.

Sale!