Iranul, „șah mat”-ul istoriei și lecția dreptății globale

În anii în care am urmat studii doctorale la Facultatea de Filosofie din București, am intrat în contact cu o literatură amplă despre ceea ce se numește dreptate globală. Ideea era simplă, dar tulburătoare: țările bogate în resurse naturale ajung, paradoxal, să trăiască sub un blestem. Nu pentru că pământul lor ar fi sărac, ci pentru că bogăția devine obiect de dispută, de negociere, de capturare politică.
Resursele nu ajung, de regulă, în mâna poporului. Ele sunt confiscate de un grup restrâns, tranzacționate, folosite pentru consolidarea puterii. La început, cei care ajung la conducere sunt generoși, carismatici, „salvatori”. Apoi devin rigizi. Mai târziu, autoritari. În final, aproape invariabil, sfârșesc izolați sau eliminați. Petrolul, aurul, gazele – ceea ce ar trebui să fie prosperitate – devin povară și, uneori, condamnare.
Iranul este unul dintre marile studii de caz ale acestei dinamici.
Matei și Adriana, copii noștri, au fost invitați de colegii lor persani să cunoscă Iranul real. Colegi iranieni, oameni cultivați, echilibrați, ospitalieri, i-au invitat în Iran, iar ei au plecat într-un moment tensionat, când conflictul abia începuse să se contureze. Era prima criză recentă, iar colegii îi asigurau că nu au de ce să se teamă pentru că Iranul nu atacă pe nimeni niciodată. Evident, în familie au pornit contoverse dacă e momentul să viziteze sau nu Iranul.

Așa am început să aprofundez și eu documentarea despre această țară cu care România în comunism a avut relațații economice priviliegiate.  Am descoperit că astăzi în Iran e o societate complexă, caldă, profund educată, dar prinsă într-un mecanism geopolitic dur. Și asta nu spun doar bazându-mă pe texte precum Cirtind Lolita la Teheran, ci și pe studii mai vechi sau mai noi.
Astăzi, după conflicte și după moartea liderului suprem, Ayatollahul Ali Khamenei – cel care a condus Iranul din ….1989, anul în care cădea Ceușescu  – situația este din nou tulbure. O epocă se încheie. Iar istoria iraniană ne obligă să înțelegem cum s-a ajuns aici.
Vorbim așadar despre … „Ayatollah Mat” – momentul în care istoria a dat mat regimului actual, care dăduse .. șah mat cu multe decenii în urmă casei conducătoare.
În 1979, Iranul a trăit unul dintre cele mai spectaculoase momente politice ale secolului XX: Revoluția Islamică. Liderul ei a fost Ayatollahul Ruhollah Khomeini, revenit din exil și instalat rapid ca autoritate supremă.
El i-a dat, metaforic, „șah mat” ultimului monarh, Mohammad Reza Pahlavi, șahul Iranului.
În jocul de șah, expresia „șah mat” vine din persană (shah mat) și înseamnă literalmente „regele este neajutorat” sau „regele este învins”. Ironia istoriei este că tocmai din cultura persană s-a născut jocul șahului, iar în 1979, un ayatollah i-a dat „mat” unui șah real.
De aceea, simbolic, putem spune că a fost momentul „Ayatollah Mat”.
Dar ce a urmat după acel mat?
Inițial, revoluția a fost percepută ca o eliberare de corupția, occidentalizarea forțată și inegalitățile regimului Pahlavi. Însă, în timp, noua putere religioasă a consolidat un sistem teocratic rigid. Iar petrolul – adevărata miză – a rămas centrul de greutate al statului.
Dar puterea a dus la blestemul resurselor…  Teoria din filosofia politică poartă chiar un nume: resource curse – blestemul resurselor.
Țările bogate în petrol sau minerale ajung adesea: să dezvolte regimuri autoritare, să reducă dependența de impozitele cetățenilor (deci și responsabilitatea față de ei), să concentreze bogăția în mâna elitelor.
Exemplele sunt numeroase: multe state din America Latină, bogate în petrol sau minerale, au trecut prin dictaturi repetate.
În Africa, țări cu subsol bogat au populații cu speranță de viață dramatic de mică.
Yemenul – deși situat într-o zonă strategică și bogată în resurse – are una dintre cele mai scăzute speranțe de viață și unul dintre cele mai fragile sisteme statale.
Petrolul nu garantează prosperitatea cetățeanului. El garantează doar interes geopolitic.
Și aici apare paradoxul: poporul nu se bucură pe deplin de resurse, iar liderii care le administrează ajung, aproape invariabil, prizonierii propriei puteri. La început sunt tolerați. Apoi contestați. În final, istoria îi îndepărtează.
Niciun autocrat nu sfârșește liniștit.
Dincolo de teorii și strategii, există oamenii. Familiile. Tinerii care învață. Copiii care visează. Poporul nu se confundă niciodată cu conducătorii săi, chaiar dacă ei, cei ce conduc, justifică totul folosind sentimente naționaliste.
Așadar adevărata lecție a dreptății globale este aceasta: resursele nu sunt niciodată doar economice. Ele devin politice. Devin simbolice. Devin arme sau monede de schimb. Iar între aceste straturi, cetățeanul rămâne adesea captiv, chiar și în țări cu conduceri teocratice, precum Iranul.
Iranul rămâne o civilizație extraordinară, cu o memorie istorică vastă, dar petrolul său l-a așezat permanent în centrul intereselor mondiale.
Când ai petrol, nu mai ești doar o țară. Devii un dosar.
Și poate că istoria iraniană – de la șah la „Ayatollah Mat” – ne arată un adevăr: nici regele, nici revoluționarul nu sunt invincibili.
Puterea câștigată prin resurse și consolidată prin autoritate nu garantează stabilitatea și din păcate, nici prosperitate celor care calcă pe petrol în casa lor.
În final, nu petrolul decide viitorul unei națiuni, ci capacitatea ei de a transforma bogăția în dreptate.
Iar aceasta este cea mai dificilă mutare din tabla istoriei.

Sale!