Piramidă

Nu i-am ştiut niciodată numele adevărat.
Din prima zi, oamenii de la fermă i-au spus „Piramidă”. Şi numele i-a rămas ca o etichetă pusă în grabă pe un om venit de departe, cu șase geamantane mari şi cu aerul acela al străinului care crede că Europa începe imediat după peron.
L-am aşteptat în gară, cum îi aşteptasem pe mulţi alţii înaintea lui. Avea o politeţe aproape excesivă. Vorbea frumos, atent, cu respect măsurat în fiecare propoziţie. Nu ridica tonul, nu contrazicea, nu părea omul conflictului.
Doar că ferma nu trăieşte din politeţe.
Ferma cere ritm, instinct, grabă, rezistenţă. Iar Piramidă părea mereu uşor desprins de toate acestea. Nu era leneş în sensul brutal al cuvântului. Mai degrabă părea un om care îşi imaginase altceva despre viaţa aceasta. Un om care venise să caute un drum şi descoperise prea târziu că drumul mirosea a bălegar, a lapte acru şi a dimineţi începute înainte de lumină.
Avea patru copii. Despre ei vorbea des.
Despre soţie vorbea însă cu un fel de mândrie specială:
— Este profesoară.
Spunea asta de parcă încerca să salveze ceva din propria lui demnitate. Ca şi cum între caprele noastre, între coteţe şi brazde, el continua să aparţină unei alte lumi.
Într-o zi, o capră bătrână se stingea încet în curte. Nu mai putea fi salvată. Piramidă s-a uitat lung la ea, apoi, foarte firesc, m-a întrebat dacă după ce moare poate să o ia pentru carne.
M-a surprins. Nu prin cruzime, ci prin naturaleţea întrebării. Atunci am înţeles că omul acesta venea dintr-o realitate în care lucrurile nu se pierdeau niciodată fără folos.
Totuşi, pe măsură ce zilele treceau, devenea limpede că nu îşi găsise locul. Nu era făcut pentru fermă, iar ferma nu era făcută pentru el. Era genul acela de om care caută mereu o poartă spre altceva, fără să observe că viaţa adevărată îi stă deja în faţă, cerându-i doar să intre în ea până la capăt.
Avea ceva din personajele lui Coelho. Căutarea aceea continuă, credinţa că undeva există un sens mai mare, o viaţă mai bună, o întâmplare care îl aşteaptă. Numai că, spre deosebire de alchimist, Piramidă nu părea dispus să plătească preţul întreg al drumului.
Şi astfel a venit despărţirea.
Ușor dramatică, chiar ușor …  violentă. Oricum, apăsătoare.
Ajunsese momentul să plece şi nu voia să înţeleagă că locul acela nu mai putea continua aşa. A trebuit să chemăm poliţia, nu pentru scandal, nu pentru vreo tragedie, ci pur şi simplu pentru ca lucrurile să se închidă omeneşte şi ferm.
Când şi-a strâns bagajele, părea mai degrabă dezamăgit decât supărat. Ca un om care nu găsise comoara pe care venise să o caute.
Şi poate asta a fost, de fapt, drama lui Piramidă: nu că a eşuat într-o fermă din România, ci că a pornit la drum crezând că visul înseamnă destinaţia, când adevăratul vis era poate chiar puterea de a rămâne undeva până la capăt.

Sale!