Postul nu este numai despre ceea ce scoatem din farfurie, ci mai ales despre ceea ce reușim să aducem în suflet.
Într-o zi de post, un preot a ajuns în vizită la starețul Clement. Bătrânul l-a primit cu bucurie și, cum se obișnuiește în mănăstiri, l-a poftit la masă.
— Hai să te pun la masă!
— Mulțumesc, părinte, nu mi-e foame. Am mâncat acasă.
Starețul l-a privit cu mirare.
— Dar nu postești?
— Ba da, părinte, însă tocmai am mâncat. Nu mi-e foame.
Atunci bătrânul a zâmbit și i-a pus o întrebare care avea să rămână multă vreme în mintea oaspetelui său:
— Păi cum postești, dacă nu ți-e foame?
În câteva cuvinte, starețul adusese discuția despre post din bucătărie în adâncul vieții duhovnicești.
Ne-am obișnuit să înțelegem postul mai ales prin ceea ce mâncăm. Scoatem carnea, laptele, ouăle, căutăm înlocuitori vegetali, descoperim rețete din ce în ce mai sofisticate și ajungem uneori să mâncăm în post mai mult și mai bine decât în restul anului.
Avem mese îmbelșugate, deserturi rafinate și preparate care imită aproape perfect alimentele de la care ne-am propus să ne înfrânăm. Schimbăm ingredientele, dar păstrăm toate plăcerile. Uneori le și înmulțim.
Starețul Clement privea lucrurile altfel.
Pentru el, a posti însemna și a flămânzi. A accepta de bunăvoie o lipsă, a pune o măsură propriilor dorințe, a descoperi că omul nu este numai trup și că viața lui nu poate fi redusă la satisfacerea nevoilor imediate.
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Mântuitorul (Matei 4,4).
Foamea asumată în post devenea astfel un exercițiu al libertății. Omul învăța că poate să nu primească imediat tot ceea ce își dorește. Că poate să aștepte. Că poate să renunțe. Că dorințele sale nu trebuie să-i fie stăpâni.
Dar starețul avea încă o lecție de oferit, poate chiar mai importantă decât prima.
Când se așeza la masă, își turna ciorba într-o farfurie întinsă, nu într-un castron. Un singur polonic, răspândit pe fundul farfuriei, pe care îl mânca încet, cu lingura.
Oaspeților, în schimb, le umplea castroanele până sus. Și, dacă mai doreau, le umplea din nou.
Această imagine spune enorm despre înțelesul creștin al postului.
Ai dreptul să pui foamea asupra ta, nu și asupra aproapelui tău.
Înfrânarea este o alegere personală, nu o obligație pe care o impunem celorlalți pentru a ne demonstra propria evlavie.
Poți să fii aspru cu tine, dar nu ai dreptul să fii lipsit de milă cu aproapele. Poți să-ți micșorezi propria porție, dar nu trebuie să micșorezi porția celui flămând. Poți să renunți la confortul tău, însă nu ai niciun merit dacă transformi viața celorlalți într-o suferință.
Profetul Isaia vorbește despre postul plăcut lui Dumnezeu, despre pâinea împărțită cu cel flămând și despre grija față de omul necăjit.
Aici se află o deosebire esențială între simpla abstinență alimentară și postul creștin.
Prima se poate opri la preocuparea pentru propriul trup. Cel de-al doilea ne deschide inima către celălalt.
Starețul Clement mai avea o observație, pe cât de amuzantă, pe atât de pătrunzătoare. Spunea că omul care caută neapărat brânză vegetală și cârnați de soia seamănă cu băutorul care caută bere fără alcool. Nu încearcă să se desprindă de plăcerea obișnuită, ci să găsească o cale de a o păstra, fără să încalce regula.
Sigur, alimentele acestea nu sunt în sine o problemă. Dar observația bătrânului privea dispoziția lăuntrică a omului.
Dacă tot efortul nostru se îndreaptă spre a reproduce cât mai fidel gusturile de care am hotărât să ne lipsim, riscăm să transformăm postul într-o complicată operațiune gastronomică.
Ne înfrânăm de la anumite ingrediente, dar nu și de la poftă.
Și totuși, același stareț, atât de exigent cu sine, știa să fie surprinzător de îngăduitor cu ceilalți.
Într-o dimineață de post, primise de la Sfântul Munte o sticlă de ouzo. Preotul aflat în vizită îl privea, încercând să-și ascundă dorința de a gusta puțin. Se mustra în gând pentru această slăbiciune, mai ales că era dimineață și zi de post.
Starețul nu i-a ținut nicio lecție despre înfrânare. A luat sticla, a desfăcut-o și i-a turnat un păhărel, fără să spună nimic.
Gestul nu era o invitație la încălcarea postului și nici o justificare a neînfrânării. Era expresia acelei delicateți duhovnicești prin care un om știe să vadă mai întâi persoana din fața sa și abia apoi regula.
Cea mai înaltă formă a ascezei este dragostea care știe să se coboare la neputința aproapelui.
Ce folos să ne înfrânăm de la mâncare dacă devenim neîndurători cu oamenii? Ce câștigăm dacă respectăm cu strictețe o rânduială, dar pierdem blândețea, răbdarea și înțelegerea?
Postul nu ne-a fost dat pentru a ne considera superiori celor care nu reușesc să-l țină.
Mi-a rămas în minte și o altă întâmplare relatată despre stareț.
Un preot de țară avea în parohia sa câțiva oameni sărmani, muncitori în construcții. Plecau dimineața, înainte de răsărit, și se întorceau seara, după lăsarea întunericului. Trăiau din muncă grea, cu puține posibilități și cu griji multe.
La spovedanie, preotul i-a întrebat cum postesc.
— Postim și noi cum putem, părinte. La muncă luăm pâine cu slănină, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post.
Când a aflat, starețul Clement a răspuns cu o observație care ar trebui să ne pună pe gânduri:
„Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sărmăluțe de post și nici nu te rupi cu munca.”
Câtă înțelepciune în aceste cuvinte!
Noi vedem adesea numai ceea ce omul pune în farfurie. Dumnezeu vede și truda cu care și-a câștigat pâinea, oboseala din trupul lui, grija pentru copii, sărăcia, neputința și efortul pe care nimeni altcineva nu îl cunoaște.
Este ușor să judeci postul altuia atunci când ai masa asigurată, timpul la dispoziție și posibilitatea de a alege între zeci de preparate.
Este mult mai greu să înțelegi viața celui care muncește până la epuizare și care, din puținul său, încearcă totuși să aducă o jertfă lui Dumnezeu.
Starețul nu desființa rânduiala. Dimpotrivă, îi descoperea rostul.
Pentru cei care nu pot ține întregul post, îndemnul său era să țină măcar câteva zile. Dacă nu pot câteva zile, măcar una. Dacă nu pot o zi întreagă, măcar o seară.
Își întemeia această înțelegere pe parabola lucrătorilor viei, în care unii au venit la lucru dis-de-dimineață, iar alții abia spre seară. Și cei din urmă au fost primiți de stăpânul viei.
Important era să răspundă chemării.
Ce perspectivă luminoasă asupra vieții creștine! În locul descurajării, o invitație. În locul judecății, speranță. În locul unei reguli folosite pentru a-i exclude pe cei slabi, o rânduială care îi ajută să se apropie de Dumnezeu.
Nu toți putem duce aceeași nevoință. Nu avem aceeași putere, aceeași sănătate, aceeași vârstă și aceleași condiții de viață.
Dar fiecare poate face un pas.
Unul poate posti toate cele patruzeci de zile. Altul poate începe cu miercurea și vinerea. Unul poate renunța la o masă. Altul poate renunța la o plăcere care îl stăpânește, la un obicei rău, la cuvintele aspre cu care îi rănește pe cei din casă.
Fiecare pas sincer către Dumnezeu are însemnătatea lui.
Mai rămâne însă o întrebare, cea mai importantă dintre toate.
Cineva l-a întrebat pe starețul Clement:
— Părinte, de ce postim?
Bătrânul i-a răspuns:
— Întrebarea nu este de ce postim, ci pentru cine postim.
Poate că aici se adună toate celelalte învățături.
Postul nu este o demonstrație de voință, un concurs de rezistență și nici o ocazie de a ne arăta mai credincioși decât alții.
Nu postim pentru admirația celor din jur. Nu postim ca să adunăm merite și nici pentru a ne mulțumi cu imaginea frumoasă pe care o avem despre noi înșine.
Postim pentru Hristos.
Pentru a ne apropia de El. Pentru a face mai mult loc rugăciunii. Pentru a învăța să iubim fără să cerem mereu ceva în schimb. Pentru a descoperi că libertatea omului crește atunci când dorințele lui se micșorează.
Și, mai ales, pentru a deveni mai buni cu cei de lângă noi.
Ne aflăm în Postul Crăciunului, un timp în care pregătim casele, mesele și darurile. Ar fi frumos să ne întrebăm dacă pregătim cu aceeași grijă și locul din suflet în care Îl așteptăm pe Hristos.
Să mâncăm mai simplu, dar să nu devenim mai aspri. Să ne înfrânăm de la bucate, dar și de la judecarea celorlalți. Să ne rugăm mai mult și să-i ascultăm cu mai multă răbdare pe cei care au nevoie de noi.
Să nu transformăm postul într-o povară pe care o așezăm pe umerii altora, ci într-o lucrare care ne schimbă pe noi.
Iar atunci când ne așezăm la masă, să ne amintim de bătrânul stareț Clement, cu polonicul său de ciorbă întins pe fundul farfuriei și cu castroanele pline pe care le oferea oaspeților.
Pentru tine, mai puțin. Pentru aproapele tău, mai mult. Pentru Dumnezeu, totul.