Pomenirea morților este un moment special în iconomia slujbelor noastre ortodoxe. Participarea afectivă a credincioșilor este totală. Fiecare are pe cineva plecat din lumea aceasta și aduce rugă Tatălui pentru sufletul lui. Sunt pomelnice încărcate de nume, membrii ai familiei, cunoștințe apropiate, la care se mai adaugă uneori numele unui duhovnic. Cam așa arată componența standard a unui pomelnic adus la altar.  La biserica noastră, în mod excepțional, pe câte un pomelnic se află mențiunea necunoscut după numele său… La început, văzând un așa nume am rămas nelămurit. Cum adică necunoscut? Cum poți face pomenire unui necunoscut? Era, oare, o rugăciune pentru toți pe care nu-i cunoșteam? După un timp am aflat ce înseamnă necunoscut după numele său și e bine să afle și cei care, asemenea mie au nevoie să se edifice. În parohia noastră există o inimă, un suflet, chiar un serviciu – al cărui nume nu-l dau – care se ocupă îngroparea creștinească a celor găsiți morți fără identitate și abandonați la morga spitalului. Acești abandonați ai vieții și ai morții zac fără ca nimeni să le țină grija și fără ca cineva să-i revendice. Crud adevăr. Pentru noi, care ne purtăm de grijă unii altora, este de ne crezut. Realitatea are totuși alte culori. Sunt în lumea aceasta oameni fără căpătâi, de nimeni căutați, de nimeni doriți, de nimeni îngrijiți. Trăiesc trist și pleacă și mai trist, devenind o povară pentru autoritățile care nu le consideră decât cadavre fără nume, ce trebuie îngropate. Există, însă, suflete mari. Suflete foarte mari. Adevărate mâini ale lui Dumnezeu, care în totală discreție preiau trupurile abandonate ale necunoscuților, le gătesc de nunta cerească pe banii lor și le pomenesc cu evlavie, împreună cu morții din familiile proprii.

• Nu aș vrea să mă laud părinte, am 100, peste 100. Aceasta este misiunea mea, ascultarea mea. Ne întâlnim și ne organizăm. Unii se ocupă cu pruncii abandonați în spital. Alții cu bătrânii. Eu mă ocup cu înmormântarea creștinească a celor care nu au pe nimeni și nu le este cunoscută identitatea. Mă sună, mă anunță, mă ocup de formalități, de tot…Au fost unii pe care nici nu i-am mai putut îmbrăca. Le-am pus hainele deasupra. Au fost găsiți după multe zile și erau deteriorați…nici clapa sicriului nu mai putea fi pusă…

Aceștia sunt anonimii înfiați  în veșnicie de mironosițele parohiei noastre. Cu broboadele lor negre fac lucrarea Domnului, ba chiar mai mult decât Domnul a cerut. Sfânta Scriptură ne îndeamnă să săvârșim faptele milei trupești și sufletești. Faptele milei trupeşti le-am auzit mereu în Sfânta Evanghelie: să îmbrăcăm pe cel gol, să dăm de mâncare celui flămând, să adăpăm pe cel însetat, să cercetăm pe cel bolnav în spital, să cercetăm în temniţă pe cel închis şi, extinzând toate acestea, să facem binele celui ce are nevoie de bine.

Faptele milei sufleteşti sunt, în principal: îndreptarea celui care este pe cale greşită, îndreptarea indiferentului, îndreptarea necredinciosului, îndreptarea celui care crede că el este totul, trezirea lui. Acestea sunt fapte ale milei sufleteşti.

În aceste texte biblice nu se spune nimic despre fapte precum cele amintite în textul meu de astăzi. Omul, indiferent de timp și loc a avut respect pentru trupul lăsat fără suflare al aproapelui. Chiar și în confruntările cele mai grele, moarta oprea mânia, iar aceasta nu trecea dincolo de mormânt. Timpurile noastre au însă această categorie de semeni nefericiți, care pier pe cale. Doar marile suflete se apleacă spre asemenea oameni. Să-l cauți pe cel bolnav și să-l alini e minunat, să suplinești lipsa celui flămând cu generozitatea ta este caritabil, dar să înmormântezi pe cineva abandonat de toți, pe cineva de care nimeni nu mai are nevoie, pe cineva care – cel puțin în lumea de aici – nu-ți poate spune nici măcar un mulțumesc este sfânt. Pătruns de dragostea acestor făpturi binecuvântate de Dumnezeu să poarte sarcinile aproapelui le las să lucreze cu discreție și de acum înainte, fără a le da numele. Rămân și ele necunoscuți binefăcători, iar eu rămân în suflet cu cinstea de a-i avea creștini ai comunității noastre și cu certitudinea că, atunci când vor trece în lumea de dincolo, un cor din sute de voci le va pomeni numele și faptele în fața Tatălui Ceresc.