În fiecare parohie există oameni care nu strălucesc prin vorbe, ci prin viață.
Oameni care nu caută să fie în față, dar țin întreagă o comunitate „din spate”.
Oameni care merg în tăcere, dar lasă în urmă o lumină ce nu se poate stinge.
În parohia Sfântul Apostol Andrei, un asemenea om este doamna Mioara Maria Gîdiuță, născută la 18 noiembrie 1933, în comuna Cătina, județul Buzău, fiică a părinților Constantin și Ileana.
A copilărit în simplitatea satului de odinioară, într-o lume în care credința și rânduiala făceau parte din aerul respirat.
A urmat Liceul „Angelescu” – actualul „Mircea Eliade” –, apoi Facultatea de Geologie și Geografie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost profesor titular timp de 42 de ani în școlile din oraș, iar rigoarea pe care a purtat-o în clasă a rămas aceeași și în viața ei duhovnicească.
„Îmi dați putere!” îmi zice când ne întâlnim – Credința cu care trăiește
Cei din jur o știu după câteva ziceri simple, dar pline de conținut:
„E bine așa!”
„Mă ține Stăpâna de mână!”
Nu sunt doar vorbe. Sunt mărturisiri ale unui om care se hrănește din rugăciune.
Un om pentru care Maica Domnului este sprijin real, nu metaforă.
Strana dânsei – locul de unde nu a lipsit niciodată
În biserica Sfântul Andrei, doamna Mioara are strana ei.
Un loc de unde nu a lipsit niciodată.
Nici în anii grei, nici în vremuri tulburi, nici în zile de frig, nici în dureri nu a lipsit.
Deși „mai trimite” câte un acatist la „Bisericuța din Crâng”, fidelitatea ei față de biserica Sfântul Andrei – biserica la care este ctitor – rămâne neclintită.
Acest „acasă” al rugăciunii nu l-a părăsit niciodată.
Iar cel care o cunoaște vede în ochii dânsei recunoștință pentru anii frumoși petrecuți împreună.
Puțini știu, dar în tăcere a fost sprijin pentru biserica din Micro 14, pe care a ajutat-o încă de la începuturile construcției. A cumpărat obiecte necesare cultului, a adus ce lipsea, a completat ce trebuia.
La fel și pentru biserica din curtea Spitalului Județean: discret, constant, fără să se laude.
Exigența ei sfântă – „Domnule Aurică, nu ai tămâie? Ți-aduc eu!”
Toți o știu pentru exigență. Dar o exigență frumoasă, izvorâtă din dragoste pentru Biserică.
Nea Aurică Mezațos, paraclisierul, știe că trebuie să pună destulă tămâie în cădelniță:
„Domnule Aurică… nu ai tămâie? Ți-aduc eu!”
Nu acceptă nimic făcut în grabă sau „după ureche” în Casa Domnului.
Dar nu ceartă din mândrie; ceartă din grijă. Din responsabilitate. Din iubire.
O amintire personală din anii ’90
Prin anii ’90 eram elev la Seminarul Teologic Buzău.
Tata mi-a atras atenția că geaca mea miroase a tutun. Nu fumam – dar pe atunci, în spațiile închise, se fuma. Puful gecii a reținut mirosul.
Doamna Mioara nu a trecut peste.
Nu putea.
Simțul moral al dânsei și caracterul ei nu îi permit să tacă atunci când vede ceva ce i se pare nepotrivit.
Acea observație, făcută cu blândețe și seriozitate, mi-a rămas în minte ca o lecție vie despre responsabilitate.
Canonul vieții dânsei – să îngroape pe cei fără nume
Dar partea cea mai profundă a vieții ei nu se vede decât rareori: lucrarea cu morții fără nume.
„Părintele Visarion Iugulescu mi-a dat canon să îngrop morții fără aparținători.”
De atunci, și-a asumat această misiune cu o tenacitate ieșită din comun.
A strâns în jurul ei un grup de creștini cu care a înhumat aproape 150 de persoane necunoscute, găsite în diverse locuri – aduse de la morga legală sau patologică, oameni fără identitate, fără rude, fără cruce.
A făcut-o ani la rând sub patronajul Fundației de Decedați, care îi furniza actele legale.
Unii preoți i-au stat alături – părintele Marin George, apoi părintele Ricovici Iulian de la Sfântul Dumitru.
La început, a avut sprijinul părintelui Tudose Alexandru, care ridica biserica de la Armată.
Această lucrare nu a făcut-o niciodată publică.
A considerat-o o datorie, nu un merit. Un suflet imens așezat în acest trup micuț!
Filantropie discretă – și pentru morți, și pentru vii
Grija dânsei nu se oprește la morminte.
În ultimii ani, a ajutat familii nevoiașe cu alimente: cartofi, făină, fasole, mălai, pâine, ulei, zahăr, griș, dulciuri, biscuiți, săpun, șampon, șosete, carne.
Împărțea unde era nevoie.
Uneori mergea în locuri unde nici mașina nu intra.
Lua pachetele din depozit și le ducea ea însăși.
Nu se teme de drum, de efort, de greutate.
Nu obosește când e vorba să facă bine.
Un om rar: tenacitate, noblețe, disciplină, rugăciune
Sunt oameni care fac binele ocazional.
Și sunt oameni pentru care binele este modul lor de a respira.
Doamna Mioara este, fără rest, dintre aceștia.
Am colaborat cu dânsa în acțiuni filantropice. Totul trebuie să iasă perfect. Are o tenacitate rară, o disciplină morală impresionantă, o inteligență practică, o rigoare a lucrului bine făcut, o credință fermă, o noblețe tăcută.
Dar mai presus de toate: are iubire.
Iubire pentru Dumnezeu.
Iubire pentru oameni.
Iubire pentru cei vii și pentru cei morți.
O comoară vie a parohiei
Într-o lume în care fidelitatea se rarifică, dânsa rămâne.
Rămâne la strana ei.
Rămâne la Utrenie și la Liturghie.
Rămâne fidelă parohiei, slujitorilor și chipului lui Dumnezeu din fiecare om.
Doamna Mioara nu este doar o enoriașă.
Este o instituție morală a parohiei Sfântului Andrei.
Un stâlp nevăzut, dar indispensabil.
Un model.
O binecuvântare.
În aceste zile, când doamna Mioara a împlinit 92 de ani, ne uităm la dânsa nu doar cu admirație, ci și cu recunoștința pe care o datorăm oamenilor prin care Dumnezeu ține aprinsă lumina într-o comunitate.
La 92 de ani, continuă să vină la biserică cu aceeași statornicie, cu aceeași fervoare, cu aceeași bucurie a credinței.
Continuă să spună: „Îmi dați putere!”, de parcă vârsta nu merită luată prea tare în seamă.
Continuă să îndrume, să ajute, să ducă înainte canonul primit, să fie sprijin și exemplu.
Și noi îi spunem, cu inimă caldă:
La mulți ani, doamnă Mioara!
Ani binecuvântați, pași întăriți, lumină multă și răsplată din partea Celui pe Care L-a slujit întreaga viață.
A se vedea și:
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
1 comment