În ziua marelui praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, în Duminica Mare, prezenţa celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi ne umple de duhul Său, amintindu-ne despre împlinirea făgăduinţei lui Hristos, că va trimite pe Mângâietorul – dătătorul de viaţă, Care îi va lumina pe apostoli în propovăduirea cuvântului divin.
Cu zece zile în urmă, la despărţirea de pe muntele Măslinilor, în ziua Sfintei Înălţări, Mântuitorul le poruncise apostolilor „să nu se depărteze de Ierusalim“ (Fapte 1, 4), adică să rămână în Sfânta Cetate. Nu le spusese, desigur, să stea închişi în casă, cu uşile zăvorâte. Îi întărise să nu-și lase sufletul pradă spaimei şi descurajării, deoarece ei încă sufereau „de frica iudeilor“.
Aşteptau, aşadar, „să se îmbrace cu putere de sus“ (Luca 24, 49), precum le făgăduise Învăţătorul, şi pentru aceasta erau adunaţi „toţi împreună la un loc“ (Fapte 2, 1), într-o sfântă solidaritate, în ziua praznicului mare al Cinizecimii. Erau toţi, căci nimic nu mai putea să-i despartă acum pe ucenici. Petru, care se lepădase de Hristos, fusese pus din nou în cinstea apostoliei de Însuşi Iisus, prin însărcinarea ce i-a dat-o: „păstoreşte oile Mele!“ (Ioan 21, 16). Iuda plătise singur pentru nesăbuita lui trădare. Toma se convinsese de minunea Învierii şi renunţase la îndoieli. Iar Matia, noul ales, intrase în ceata apostolilor, în locul lui Iuda cel căzut. Toţi erau uniţi în ceasul acela într-o mare speranţă şi erau înfrăţiţi în râvna unei rugăciuni statornice şi unanime.
Gândurile apostolilor mergeau acum spre taina „făgăduinţei Tatălui“, şi ucenicii încercau negrăita bucurie a venirii Mângâietorului, adică a Sfântului Duh, Care să-i înveţe toate şi să le aducă aminte de tot ceea ce le spusese Domnul. Aveau conştiinţa limpede şi nestrămutată că sunt „martorii“ lui Iisus Hristos (Fapte 1, 8) şi aşteptau nerăbdători mărturia Duhului Adevărului, Care purcede de la Tatăl şi pe Care Dumnezeu Îl dă tuturor celor care-L ascultă pe El. În frământarea lor, apostolii aşteptau „puterea de sus“, care să-i mângâie, să-i încurajeze şi să le aprindă sufletul pentru râvna propovăduirii şi a muceniciei. Aşteptarea lor n-a fost zadarnică. Pe neaşteptate, casa unde erau adunaţi vuieşte de viforul focului dumnezeiesc, al focului care curăţă păcatul, al focului care lămureşte sufletele, al focului care descoperă adevărul, care pe toate le împlineşte şi le înfrumuseţează. Cu flama acestui foc nemistuitor pe frunţi, apostolii ştiu acum mai mult decât ştiau înainte. Ei au învăţat acum ce să spună oamenilor şi cum să spună ca să fie înţeleşi. Şi, mai ales, ei ştiu că pot să se jertfească, pentru că ştiau pentru Cine şi pentru ce să se jertfească.
Botezaţi „cu Duh Sfânt şi cu foc“ şi având mărturia Duhului, ei au fost gata să înceapă misiunea propovăduirii: nu ca să se apere pe ei, ci ca să răspândească cuvântul învăţăturii. Petru grăieşte „cu îndrăzneală“ şi cei ce ascultă „se umilesc cu inima“. Petru le deschide calea mântuirii şi le spune: „pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh!“ (Fapte 2, 38). Biruinţa este surprinzătoare: Biserica, ce chiar acum lua fiinţă, numără dintr-o dată „ca la 3000 de suflete“ (Fapte 2, 41). Şi astfel, din biruinţă în biruinţă şi din jertfă în jertfă, apostolii ajung până la marginile lumii, ducând cu ei pe Iisus, cuvântul învăţăturii Lui şi speranţa mântuirii.
La Cincizecime s-a făcut vădită lumii Biserica, pe care Iisus o întemeiase încă fiind pe Cruce, „câştigând-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 29). Luminaţi acum de puterea Sfântului Duh, apostolii au ieşit la propovăduire, întemeind prima comunitate creştină. Aşa a intrat în lume Biserica Domnului, Mireasa lui Hristos, trupul lui Hristos!
Zidită şi împodobită din puterea mereu vie a Harului divin, Biserica lui Hristos are menirea să sfinţească pururea viaţa lumii, cu lumina care purifică, înţelepţeşte şi mângâie, lumină ce s-a pogorât la Rusalii din cer pe pământ. De două mii de ani avântul neînfricat al mărturisitorilor, jertfelnicia mereu împrospătată a propovăduitorilor şi sfinţenia neîmpuţinată a sfinţitorilor se hrănesc din vistieria bogată în bunătate şi har a Sfântului Duh. Toţi se roagă cu râvnă în faţa slăvitelor altare, ca Duhul „să nu se stingă“ în fiinţa omenirii ademenite de atâtea ori la deznădejde şi necucernicie. La flacăra Duhului Sfânt, Care mistuie patimi şi sfarmă vrăjmăşiile, se curăţă inima creştină de întinări şi se încălzeşte de iubire, iar mintea apostolilor, a dascălilor şi a păstorilor se luminează şi se învaţă fără greşeală cu adevărul Dumnezeirii. Chiar întoarcerea de la zădărniciile şi vicleniile veacului la liniştea închinării smerite, este rodul îndumnezeirii şi al puterii Sfântului Duh. Binecuvântările Sfântului Duh îmbunătăţesc viaţa şi izvorăsc îmbelşugat darul milei şi jertfa iubirii, căci „Duhul Sfânt este viaţă şi de viaţă făcător, este lumină şi de lumină dătător“.
Lumina praznicului Pogorârii Sfântului Duh ne face să înţelegem mai bine chemarea Bisericii. Sfinţiţi şi întăriţi cu dumnezeiescul har, creştinii trebuie să se sfinţească prin Biserica Domnului. Căci Duhul Sfânt este Duh de înţelepciune, de bunătate, de dreptate, de curăţire şi de adevăr. Prin El noi toţi ne vom încununa împreună cu proorocii, cu apostolii şi cu mucenicii. Duhul Sfânt, “vistiernic al bunătăţilor”, împarte cu înţelepciune şi ştiinţă darurile Sale: unuia îi dă cuvântul înţelepciunii, altuia tăria credinţei, celuilalt îi dă lumina cunoştinţei, altuia darul tămăduirilor, altuia lucrarea puterilor, altuia alegerea duhurilor, altuia cinstea proorociei, altuia felurimea limbilor şi altuia tălmăcirea graiurilor. Toate aceste daruri Duhul le lucrează, ele fiind împărţite cu ştiinţa Sa.
Inimile trebuie deschise la roua darurilor pe care Sfântul Duh le revarsă pururea în lume prin Biserica Treimii.
Și noi, prin evlavie şi smerenie, prin credinţă şi dragoste, putem fi beneficiari ai mărinimoasei graţii divine, prin darul Sfântului Duh.
