Schimbarea la Față/față sau lumina de pe chip

Pe față se pot citi multe. „S-a schimbat la față când a auzit” este una dintre expresiile pe care le folosim adesea.
Pe față se pot citi multe, însă știm tot mai puțin să citim, pentru că ne privim din ce în ce mai rar unii pe alții. Mereu cu gândurile duse în altă parte și cu ochii ațintiți spre micul ecran al telefonului, ne scapă ceea ce este frumos în jurul nostru. Ne scapă bucuriile celor din jur și nu le mai trăim împreună cu ei. Ne scapă tristețile lor și nu mai suntem cu adevărat alături de cei care au nevoie de noi.
Mai mult decât atât, chipul unui om spune multe despre ceea ce este în interiorul lui: despre bunătate sau răutate, despre sinceritate ori ipocrizie.
Dar, în ziua Schimbării la Față, nu vorbim despre un chip oarecare, ci despre chipul Mântuitorului Iisus Hristos.
A fost, poate, cea mai imaterială dintre minunile Sale. A fost o minune săvârșită asupra Sa. Nu a mai schimbat apa în vin, nu a mai redat viața unui mort, nu i-a mai făcut pe orbi să vadă și pe șchiopi să meargă. I-a făcut însă pe apostolii care Îl însoțeau să se minuneze și să se simtă atât de bine, încât nu-și mai doreau să plece de acolo. Voiau să-și ridice colibele lor, semn că își doreau să rămână pentru totdeauna în acea stare de har.
Înaintea lor, chipul Domnului s-a făcut alb ca lumina. Nu alb ca zăpada, ci alb ca lumina. Zăpada are albul ei imaculat, dar este grea, aparține materiei. Lumina nu poartă greutatea materiei. Ea dă strălucire tuturor chipurilor pe care le atinge.
Așa este și omul care, prin credință și bunătate, răspândește lumină în jurul său. Luminează sufletele celorlalți, după cum soarele luminează luna.
De aceea, la Înviere se împarte lumină, iar lumina nu se împuținează, pentru că este imaterială, pentru că este divină. Nu se termină, ci poate fi doar ascunsă de vântul rece care aduce zăpada. Lumina este caldă, zăpada este rece. De aceea fața Domnului s-a făcut albă ca lumina, nu ca zăpada.
Apostolii au primit lumină și au simțit că le este bine. Au simțit căldura divină.
Mai târziu, isihaștii, nevoitorii Rugăciunii inimii, s-au rugat în căutarea luminii necreate a lui Dumnezeu, iar după lungi nevoințe, după multe rugăciuni și după desprinderea de lume, au primit-o și ei, trăind ceva din bucuria apostolilor de pe Tabor.
Domnul S-a schimbat la față pentru că Se ruga Tatălui, iar astfel le-a arătat ucenicilor calea spre lumină. Le-a arătat-o lor și ne-a arătat-o și nouă.
Omul rugător este luminos. Omul bun este luminos. Omul înțelept este luminos. Omul care trăiește în adevăr este luminos. Omul sincer este luminos, pentru că chipul lui nu este umbrit de minciună.
Noi, cei de astăzi, nu urcăm pe Taborul fizic pentru ca Dumnezeu să dea lumină fețelor noastre, ci pe Taborul credinței, al bunătății, al rugăciunii, al sincerității și al iubirii față de aproapele.
Viața poate fi un Tabor sau un hău. Din hău nu poți vedea lumina, nici astăzi, nici mâine, nici peste veacuri. Pe Taborul vieții, din înălțimea credinței, lumina vine firesc.
Deci, fii bun, Doamne, și luminează-ne, ca să fim și noi, pentru cei din jur, lumini, nu tăciuni!