Am fost și eu indecent o dată

Am trecut podul de Brăila. Interesantă construcție. Am savurat momentul traversării Dunării altfel decât în trecut. Îmi amintesc ce artă era să parchez vechea mea mașină Dacia, fără servodirecție, pe Bac. E drept, plăcerea brizei nu o mai simți ca în cele 30 de minute de pe Dunăre. Nici organizat nu mai trebuie să fii pentru că treci Dunărea oricând.

Ajuns acasă am deschis netul să caut date despre podul de la Brăila. Mi-au sărit imediat în față imagini de la inaugurare. Toți au venit să ia ceva din faima podului, de la Președinte la miniștri. Gărzi de corp, glumițe mărunte, oameni care nu aveau nimic în comun cu ceea ce se făcuse acolo. Au pus mâna pe forfecă și au făcut poze de parcă era munca lor.

Nu știu dacă au fost urcați pe pod ca pe vremea lui Nero, care suia un elefant pe podurile noi, ca să-i vadă rezistența, însă mi s-a părut tare indecent.

Am fost și eu o dată indecent. Mă procopsisem și eu cu o funcție publică și, culmea, începuse să-mi placă, mie, inadaptatul la  momente de salon. Chiar mă credeam potrivit să reprezint mulțimea, deși am fost mereu destul de singuratic.

Am ajuns la o școală și mi s-a pus și o foarfecă în mână sa tai panglica tricoloră. Am luat-o. Nu m-am simțit în largul meu, dar am acționat. Am simțit jenă, dar și un soi de vanitate. Uite cine eram eu, deși nu făcusem pentru locul acela decât ceea ce eram plătit să fac, adică semnasem niște documente.

A fost ultima dată când am avut lașitatea de spune da, unde nu era locul meu. Am avut regretul că mă ispitea duhul de a arăta ceea cea ce nu eram.

De atunci am ocolit constant o asemenea onoare și dacă aș mai ocupa o funcție publică nu aș putea face față unor momente. povestit.

Ce caraghios am fost! M-am suit pe munca unor oameni – a celor care au plătit și a celor care au lucrat- ca să mă vadă pe mine lumea, de parcă cei prezenți nu știau adevărul. Am fost un ipocrit!

Poate că acolo unii au murit, alți s-au lovit, alții au plecat de lângă familie să facă un ban, alții au avut zile proaste în vânt și soare, iar eu, bine îmbrăcat, mă ridicam pe munca lor fără merit.

Indecent, nu?

Peste timp am vizitat o mănăstire. Starețul primea un semn al recunoștinței pentru ce lucrase. Călugării nu se mai vedeau la momentul festiv, cum nici eu nu mai vedeam pe nimeni acolo, în fața mulțimii, mai ales că la mine  …. urma o campanie electorală.

Când a primit o cruce de recunoștință, un călugăr pe cât de hâtru, pe atât de muncit după cum îl dovedeau mâinile, a spus cu unor: Pune-i cruce că tot în iad se duce! 

Acum nu știu dacă există un iad la lucrării și unul al nelucrării, însă așa a gândit cel care muncise efectiv.

Firesc, m-am întrebat, dacă acolo unde eu trufaș tăiam panglica  a fost cineva dintre cei care au muncit în ce loc … lipsit de spiritualitate m-au trimis?

Sale!