Nu am considerat pe nimeni prost niciodată. Nici măcar la catedră nu am făcut evaluări care vizau o stare permanentă, ci o situație de moment, care poate fi remediată. Nu mi-au plăcut nici etichetele de prost puse în timpul anilor de școală celor mai …. zburdalnici.
Pe da altă parte, îmi este greu să număr ocaziile în care am fost prost și nu prost de bun, ci efectiv prost, așa cum nu pot spune că nu m-a bântuit gândul deșteptăciunii, sau al superiorității, Slavă Domnului!. Deci am avut întâlniri proprii destule cu prostia și niciodată nu m-am simțit superior celorlalți. Vorba bunicului meu: nepoate, degeaba ești deștept toată viața dacă ești prost de două trei ori. Nu la prostie se referea, ci alegerile făcute. Nu putea să uite că a renunțat armată, pentru că avea pământ, iar comuniștii i-au luat și pământul ….. Nu știu cât de prost a fost, însă este clar că nu a văzut în viitor și se amuza – pentru că era un om foarte vesel – de ceea ce numea propria-i prostie, chiar dacă, în final, a fost bine și așa.
Ei bine, deși nu pot să cred că este cineva prost, recunosc că încep să am îndoieli asupra concluziilor mele de o viață când mă uit la cine conduce țara și la acest început de campanie electorală.
Sunt personaje care-ți sugerează că poate fi și prostia o stare perpetuă. De multe ori mă gândesc că oamenii chiar glumesc, că nu pot fi chiar așa, mai ales la nivelul acela. Alteori am sentimentul că sunt prinși în chingile cuiva care se joacă cu mintea nației, cu viața ei cotidiană. Că sunt puși să o facă pe proștii….
Dar și dacă doar ar juca rolul prostului nu trebuie uitat ce spune românul: nu o face prea mult pe prostul ca să nu rămâi așa!
Nu știu ce să nai cred când văd oameni care, probabil, sunt conștienți că nu acolo este locul lor, insistă să rămână, să urce, să se facă de râs și să ne facă și pe noi, românii.
Pe vremea lui Ceaușescu poporul trăia … din bancuri. Moral așa supraviețuia. Bancurile erau creații subtile, inteligente. Acum avem un umor brutal cu personaje de prim rang politic, care nu au zi să nu fie de râs. Și totuși insistă să fie acolo, să rămână acolo, să fie de râsul curcilor. Iar noi începem să ne obișnuim cu situația și să speculăm realitatea râzând de cei pe care în mod normal le alegem și le plătim să conducă o țară nu să ne amuze cu inabilitățile lor logice sau lingvistice.
Ține oare de specificul nației noastre să urcăm tot felul de haioși pe scaune pentru a avea de cine râde? Nu avem noi destui comedianți buni care să ne bine-dispună?
În fine, nu știu cine mai crede că actuala clasă politică mai poate rezolva ceva, însă măcar trebuie să recunoaștem că avem de cine să ne amuzăm. Fără dubiu, trăim vremuri în care prostia strălucește ca prostie și atât,
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
