Spovedania unui om bucuros!

Cineva îmi spunea să nu mai zâmbesc sau să îmi aleg categorii de vârstă atunci când zâmbesc.

Zâmbetul este partea incontrolabilă a existenței mele. Nu zâmbesc pentru că vreau. Zâmbesc pentru că mă bucur. Mă bucur să văd oameni. Mă bucur să-i revăd. Întâlnirile îmi dau o stare de bună-dispoziție. De fapt, să fiu sincer, cu excepția serilor când nu sunt foarte vesel pentru că îmi încep ziua la orele mici ale dimineții, am o stare de bună dispoziție mai tot timpul, cu excepția momentelor când sunt nevoit să trec și prin extreme, pentru că ceea ce am în față mă tulbură.

„De mic erai foarte vesel,” mi-a spus mama într-o duminică la Biserică, văzându-mă cu câtă plăcere priveam niște copilași care nu aveau stare.

Așa că recunosc că unul dintre marile mele păcate este starea aceasta de bucurie pe care simt nevoia să o împărtășesc prin gesturi și atitudine celor din jur.

Nu mi-a plăcut să chinui pe nimeni, să-l țin în suspans, să folosesc morga pentru a negocia ceva. Dacă cineva mi-a cerut ceva, am spus „da” fără să aștept restul poveștii. Dacă am putut, am făcut. Dacă nu am putut, nu am spus „nu”, ci am încercat să găsim împreună o soluție.

Am făcut totul ca pe un hobby. Nu am simțit nici măcar o clipă că muncesc.

Evident, am avut și am destule probleme. Le-am văzut mai mereu ca pe mari șanse.

Am avut eșecuri. Au fost cele mai mari oportunități. De așa ceva nu merită să suferi. Ai o cale mai bună de urmat.

Și chiar dacă ai probleme, de ce să-i încarci pe alții cu ele atâta vreme cât nu ei le pot rezolva? De ce să le creezi apăsări, fără ca vina să le aparțină?

Am avut în jur și oameni care făceau tot posibilul să arate că sunt supărați, iar eu ar fi trebuit să observ și să intru în jocul lor, dar nu am făcut-o. Merita să-mi stric buna dispoziție și să duc dâra mai departe, infectând mediul?

Îmi amintesc că am avut o dată un director de școală veșnic supărat. Venea la serviciu atât de mohorât, de ziceai că Atlas duce pământul pe umeri. Eu, noi, ar fi trebuit să ne contaminăm de acea stare și să-i călcăm cu ea pe elevi.

Mă amuza personajul, iar dacă a avut momente când nu m-am simțit confortabil, nu m-am dus la clase, în fața elevilor, cu reziduuri din cancelarie. De ce aș fi făcut-o?

În fine, nu starea mea este importantă, ci pofta mea de a-i vedea pe cei din jurul meu satisfăcuți de ceea ce fac. Nu am dubii că sunt multe motive de nemulțumire. La unele sunt chiar eu cauza. Însă viața trece și e păcat să-ți faci zilele urâte, mai ales că habar nu ai câte ai.

Să ai poftă de viață nu ai nevoie nici de alcool, nici de petreceri, nici de medii luxuriante. Ai nevoie de stare de bine, de bucuria de a-i întâlni pe cei din jur, de a le fi de folos.

Așadar, zâmbiți, zâmbiți, zâmbiți! Zâmbetul este nemuritor!

Eu, după 22 de ani de când bunicul meu Tudor nu mai este printre noi, îmi amintesc zâmbetul lui larg. Se așeza în capul uliței când știa că vin și-mi zâmbea. Amintirea cea mai pregnantă pe care o am din frumoasa noastră întâlnire din lumea aceasta este zâmbetul lui cu care mă întâmpina, dar și cu care mă servea atunci când greșeam. „Lasă, eu am făcut mai multe prostii decât tine,” îmi spunea acel zâmbet. „Treci mai departe! Nu-ți strica veselia!” Atât de tare m-a marcat acel zâmbet încât, atunci când trec pe lângă mormântul lui, zâmbesc. Zâmbetul acela, chiar și acum, îmi trezește o stare minunată.

Poate că nu era cazul să scriu aceste rânduri, dar sunteți prietenii mei și-mi permit să mă destăinui. Știu că nu toți avem motive de bucurie, însă nici tristețea nu e o soluție. Chiar și atunci când nu avem starea cea mai bună, trebuie să ne-o facem, pentru că Dumnezeu ne-a dat viața să ne bucurăm, să fim buni cu cei din jur, să-i inspirăm pe cei care ne întâlnesc!

Să aveți zile pline de bucurie!

Sale!