Fă-mi un bine și ceartă-te cu mine!

Nu despre ceartă este vorba, ci despre admirația pe care o am pentru oamenii care au curajul să-mi spună când greșesc. Pe cât de incomozi sunt acești oameni, pe atât de valoroși!

În activitatea mea managerială și de angajator, am întâlnit tot felul de tipologii umane. De la cei „cu ochii la Maica Domnului și cu mâna în traista omului”, cum se spunea la mine la țară, până la cei iscusiți în arta laudelor.

Și laudele prind, cum să nu prindă! Însă, în spatele lor, adesea se află golul, prăpastia. De aceea, privesc cu circumspecție aprecierile celor din jur. Prefer să fiu contrazis decât lăudat. E adevărat că, atunci când opiniile îmi sunt desființate în public de rarii colaboratori care au puterea să o facă, mi se usucă gâtul și, probabil, nici tensiunea mea constantă nu rămâne nemișcată. La fel de adevărat este că la aprecieri simt un fior de plăcere. Totuși, în cele din urmă, îl admir pe cel care mă contestă. E curajos! E puternic! E sincer!

Odată, m-am despărțit de o întreagă echipă de colaboratori într-un astfel de context. Aveam o ședință de analiză, iar lucrurile nu mergeau bine. Nevoia unei poziții călduțe i-a împins pe toți să-mi aducă elogii. Și au făcut-o fără măsură. Am încurajat acest joc pentru a vedea cât de departe pot merge niște oameni care, prin atitudinea lor, îmi deveneau inamici. Eram ca un diabetic care mai primește o doză de zahăr, deși e cu un picior în groapă.

În acel cor unanim al laudelor, o voce – culmea, una feminină într-o majoritate masculină – m-a demolat. Da, efectiv m-a demolat! Știam că are dreptate. Știam ce greșeli făcusem. Le știau și ceilalți, dar au ales calea comodă a laudelor.

Nu mi-a fost deloc ușor. Am trecut prin toate stările în doar câteva minute. Deși avea dreptate, tonul și contextul mă făceau să mă simt umilit în public. Totuși, am ascultat rechizitoriul până la capăt. Am suportat fiecare cuvânt – pentru asta, de fapt, organizasem întâlnirea.

În cele din urmă, am scăpat din ghearele criticii. Ședința s-a încheiat incert. Nimeni nu a mai insistat să lucrăm la măsurile necesare. Ba chiar, toți au crezut că vom merge înainte la fel ca până atunci, iar critica mea va fi uitată.

A doua zi, m-am despărțit de lăudători. Iar cel care a avut curajul să critice – și care, prin asta, și-a dovedit caracterul – a devenit noul lider.

Era un loc câștigat prin luptă, nu oferit. Întotdeauna am avut și am nevoie de oameni care mă critică, nu de cei care încearcă să-mi adoarmă simțurile cu vorbe dulci, ce duc, mai devreme sau mai târziu, la pierzanie.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și