Hemoragia ca… joc de societate

Ce titlu ciudat, puteți spune!

Poate că e ciudat, însă, după ce-mi ascultați povestea și morala ei, s-ar putea să nu-l mai judecați atât de aspru.

Eram tânăr. Tocmai îmi luasem carnetul de conducere și i-am cerut tatălui meu mașina pentru o mică excursie. I-am spus și ce traseu mi-aș dori: cred că era Transfăgărășanul. Un drum deloc ușor pentru un începător.

După discuția cu tatăl meu, care și-a dat acordul folosind mereu acel text care ridică nivelul de responsabilitate până la cer: „Am încredere în tine”, s-a închis ușa. Mama, ca orice mamă, ușor îngrijorată, i-a cerut totuși tatălui meu să nu mă lase să plec.

Iar tata a răspuns:
„E bine să-l lăsăm să meargă! Dacă nu are acceptul nostru, e posibil să plece oricum, dar noi nu vom ști unde este. E mai bine să știm!”

Da, e mai bine să știi. Dar ca să știi, trebuie să ai curajul și bărbăția să accepți și să asculți.

A fost o lecție de viață — de familie, dar și de viață socială.

Oriunde sunteți, rugați-i pe oameni să vorbească. Nu-i obligați să tacă! Tăcerea lor vă ține la margine, la mantinelă. Nu veți ști realitatea. Nu veți învăța nimic. Nu veți corecta nimic. Exprimarea are o valoare imensă. Te pune în gardă. Afli ce gândesc cei de lângă tine și cei din timpul tău.

Tăcerea impusă pare confortabilă, dar este periculoasă.

Mereu mi-am spus: „Ferește-mă, Doamne, de tăcuți!”

Viața și contextul devin greu de citit. E bine să le oferim celor tăcuți o voce, să-i scoatem din tăcere, pentru că — chiar cu riscul conflictului — exprimarea ideilor este motorul progresului.

Prefer un conflict pe care pot să-l transform într-un conflict benefic, decât o tăcere bolnavă.

Ați văzut cât de enervantă este tăcerea atunci când acuzi sau ești acuzat? Ați văzut cât de prost se termină relațiile formale, reci, sterile?

Îmi amintesc că am participat la un eveniment de familie: aniversarea a 25 de ani de căsătorie. Totul părea perfect, atitudinea soțului părea de un formalism impecabil. După 6 luni, s-a pronunțat divorțul.

Din cauza „pumnului în gură”, societatea românească de astăzi devine pe zi ce trece mai imprevizibilă. Nimeni nu o mai poate citi, pentru că s-a reinstaurat minciuna — exact ca în comunism. Unul mințea, celălalt, deși știa că e mințit, dădea impresia că îl crede. Iar la final, amândoi știau că mint. Și când a venit clipa adevărului, acesta arăta cu totul altfel decât varianta lui oficială.

Sondaje, prognoze, previziuni? Toate sunt nule atunci când oamenii nu sunt încurajați să vorbească sau, mai grav, sunt șantajați să tacă. Și totuși, vor căuta o ieșire, un debușeu, chiar și o formă de răzbunare.

Atunci, societatea sau familia reacționează ca un organism supus unui puseu de tensiune arterială. Dacă vasul nazal se sparge, individul scapă. Dar dacă hemoragia e internă…

Morala? Mai bine dai drumul tensiunii vorbind, în exterior. Mai bine știm ce așteptări avem unii de la alții, decât să fierbem pe dinăuntru și să explodăm pe neașteptate, fără avertismente.

Vorbiți! Acceptați să vi se spună adevărul! Ascultați! Creați mediul exprimării libere și veți cunoaște realitatea.

Dacă gândiți cu semnul schimbat — preferând liniștea falsă în locul adevărului — mai devreme sau mai târziu veți suporta efectele dezinformării autoimpuse prin propria lașitate. Iar când adevărurile nespuse ies la iveală, o fac în cea mai urâtă formă: una pe care nu o mai putem controla.

Sale!