Ața-n ac

Momentul în care m-am simțit prima dată de folos a fost atunci când străbunica mea m-a chemat să-i bag ața în ac. Nu înțelegeam cum stă treaba cu vederea slăbită. Chiar nu-mi imaginam cum de nu poate singură să țină un ac și o ață în mână și să le potrivească, dar nu conta – eram fericit că puteam fi de ajutor. Așteptam cu nerăbdare să repet isprava, mai ales că eram lăudat de fiecare dată, mai ales că totul se petrecea din prima încercare. Mi se părea absolut firesc.

Ieri, Mirela mă strigă și-mi spune: „Bagă-mi și mie ața aceasta în ac.” La cabinet, nimeresc din prima, însă la acele acestea îmi pierd răbdarea.

M-am simțit la fel de voinic ca în copilărie. Am luat hotărât acul și ața în mână, convins că voi repeta isprava. Ghinion, vorba unui clasic demisionat din funcție. Acul nu avea gaură și, oricât l-am studiat și l-am apropiat de fereastră, fără gaură a rămas. Și nici nepoți cărora să le cer ajutorul nu am…

Mirela a rezolvat problema. Și cât de natural mi se părea totul, doar cu câțiva ani în urmă…