Tanti Saveta

Am fost la țară să-mi verific pomii, să văd dacă au înflorit. Electrica mi-a… strănutat puțin la urcușul pe uliță, care între timp a primit nume de stradă: Strada Ciugulești. Câtă lipsă de imaginație să dai un asemenea nume de stradă!

În fine, panta care mă desparte de casa ajunsă deja la a patra generație – casa părintească nu se vinde, nu? – mi-a oferit provocarea unui drum a cărui suprafață a fost ciugulită de ape, atât de bine încât, dacă îți place și ai cu ce, poți trăi senzația off-road-ului chiar acolo, în sat.

Ajuns în vârful pantei, am avut impresia că am ajuns în vârful unui versant. Pe partea cealaltă, parcă se schimbase clima. Drumul era verde. Covorul de iarbă m-a dus până jos, în fața casei din care am cel puțin optsprezece ani de amintiri condensate.

Parcă acum înțeleg de ce… Ciugulești. Casele sunt tot mai goale și tot mai multe ajung la pământ. Moartea a ciugulit bine în valea aceea. Cad casele precum popicele. Cât au trăit oamenii, parcă le-au ținut în cârcă. Când au plecat, s-au prăbușit și ele. Stăpânii și-au pierdut pământul de sub tălpi, iar odată cu ei, și casele au rămas fără sprijin. Acolo pământul fuge, dar cine să-i mai țină socoteala, atâta vreme cât nu e agricol și nu fuge la cine… trebuie. Nu zice Scriptura că „celui ce are i se va mai da, iar celui ce nu are i se va lua și ceea ce i se pare că are”?

Am ajuns, am întors mașina în golul lăsat special pentru asemenea manevră și am început să cercetez ce au pomii de gând în primăvara aceasta. Părea că încă este devreme pentru o inspecție.

Printre pomi, la gard, Tanti Saveta. Fundul curții ei este marginea grădinii noastre. E destulă umbră acolo, un mic crâng la răzor, astfel încât rar am văzut-o pe-acolo. Acum era și trăgea de nuiele. Muncea. Pregătea locul pentru primăvara pe care a prins-o. Să aibă 90 de ani? Pe-acolo se învârte, și e un miracol că la vârsta asta poate face drumul de la casă la gardul din fundul curții. Nu e deloc aproape. Și nu era doar în inspecție, era la treabă. Viață autentică de țară și luptă cu viața până în ultima zi. Așa au fost bătrânii noștri.

Ca mulți alți bătrâni, a trecut iarna cu toate provocările ei. „N-a fost lungă”, veți spune. Așa este, dar un lemn pe foc tot a cărat și tot a vârât în sobă. Nu s-a dat bătută. Nu s-a victimizat și nu o făcea nici acum. Pur și simplu era veselă că are de treabă și, deși era conștientă de inutilitatea muncii ei în acel colț de grădină, își făcea treaba. Nu se plângea de nimic: nici de dureri, nici de singurătate, nici de greutatea vârstei.

Tanti Saveta și cei care mai sunt astăzi prin sate fac parte dintr-o generație care pleacă și, odată cu ea, se închide o pagină de istorie. Odată cu ei dispare o lume, o lume pentru care analizele periodice, spitalul, îngrijirea la domiciliu și toate celelalte facilități par inutile, pentru că ei, cei care mai trăiesc singuri prin sate, dacă termină ce au de făcut prin fața casei… mai găsesc ceva și în fundul curții.

Și să știți, oamenii aceștia, când mor, sunt duși la cimitir pentru ca memoria lor să poată fi păstrată într-un mod comunitar. Dar nu vă imaginați că ei stau acolo. Nu. Ei dau fuguța toată ziua să vadă ce mai este prin fundul curții și ce se mai poate face…

Sale!