BARABI

Nu este un poem „frumos”. Nu este un poem de încurajare. Este o oglindă, pusă brutal în fața unei societăți care preferă să cânte Învierea, dar trăiește Răstignirea. Nu judec pe nimeni — doar mă includ și mărturisesc, în numele tuturor. Cine are urechi de auzit…

Plâng miei și iezi pe caldarâm,
Sunt junghiați de măcelari,
Iar scuza e pe buzele oricui:
„E soarta lor, e masa de la Paști.”

Încă avem poftă de sânge,
Chiar și pe ei, copiii unei mame,
Îi agățăm cu pulpa de cârlige,
Iar limba e sucită de durere.

Suntem Barabi? Nici vorbă! Doar popor!
Popor ingrat — și eu, și tu, și el —
Găsim justificare în orice,
Chiar și-n jertfa unui biet odor.

Ne place ca să spunem: „Îl jertfim!”
Dar dacă noi am fi pe post de jertfă,
Am protesta, am sudui, am plânge,
L-am blestema acid pe Creator.

Dar, Cel blând, jertfit din pismă,
A înviat să ne mai dea povață.
Iar noi, bezmetici făr’ de lumină,
Vom continua să junghiem fanatic.

De-or trece încă două mii de ani,
Tot ipocriți vom fi,
Capabili să ucidem vanitoși
Chiar și pe Bunul Dumnezeu.

Credeți că noi, cei din genunchi,
N-am urla ingrat dacă-ar veni?
Ne-am face frați cu hoții cei mai hoți
Și-am striga: „Ucide-l! Nu-l lăsa!”

Chiar și Baraba s-a smintit.
Of, Doamne, ce popor mi-ai dat!
Porniți să răstignească un sfânt,
Ca să elibereze-un criminal.

Vă place, nu vă place ce vă scriu,
O fac ca unul dintre voi.
O turmă-a infamiei suntem toți,
Și niște ucigași de Dumnezeu!

Pentru hoția noastră cea măruntă,
Pentru confortul nostru cel banal,
Ucidem tot ce-i sfânt și ne înfruntă,
Tot ce ne pune viața pe cântar.

Ce credeți că avea, de fapt, Caifa?
Un deget care-i zicea ce-i de fapt.
Un ipocrit ce exploata divinul
Pentru-un ban mai mult și mult respect.

L-au ascultat mulțimile înfierbântate,
Nu pentru arhierescul strai,
Ci pentru sufletele lor pătate
De-același patimi și de-același trai.

Și dacă nu era Caiafa, sau Ana, sau Pilat, sau știu eu cine,
Și dacă nu era cu două mii de ani în urmă,
Îi inventam pe loc, pentru un Paște,
Ca să trimitem iar la Cer pe cine vine.

Mai lasă, Doamne, grija noastră!
N-ai obosit când ne-ai făcut?
Nu te băga în viața noastră
Dacă nu vrei să pieri pe caldarâm.

Cum nu mai ai de gând să vii, suntem pe pace:
De Paște îți cântăm că-i înviat.
Dar de gândești să te cobori odată,
Cuțitul de la miei e aranjat.

Tu, Sfinte, să nu ne porți vreo pică,
Suntem firi slabe, fără de curaj
Să-îmbrățișăm divinul fără frică,
Noi, firi slăbite de păcat.

Noi nu avem nimic cu Tine,
Doar vrem să știi că-aici suntem stăpâni.
Vom prefera perverși, tâlhari, o clică,
Dar niciodată un odor divin.

În amintirea Lui ucidem mieii,
Dorim ca plânsul lor să-ți fie de ajuns.
Nu îndrăzni să vii pe-aici, Stăpâne —
Te vom ucide cum știi că mai fost.

Că-s eu cel care scrie versuri,
Că-i altul care stă la pândă —
Iubite Doamne, dacă vrei Tu pace,
Să nu mai vii pe unde-ai mai fost.

Ți-au fost de-ajuns lemne și cuie,
De lama mieilor n-ai avut parte.
De ce să fim dușmani iar pe vecie?
Mai bine stai în Cerul Tău frumos!

De ne primești la Tine, bine!
De nu… să fie ce-o fi!
Însă de Paște nu veni pe-aicea,
Căci iar de-un Baraba facem rost!