Muritorul și Învierea

Poezia de mai jos s-a născut dintr-o liniște apăsătoare și din întrebările care nu ocolesc pe nimeni: Ce rămâne din noi? Ce sens au toate atunci când trecem pragul?

Odată cu Paștele și lumina Învierii, nu putem să nu privim dincolo de lucrurile pe care le adunăm, de rolurile pe care le jucăm și de măștile pe care le purtăm.

Ne-am obișnuit să trăim ca niște învingători ai morții — dar nu pentru că am înțeles Învierea, ci pentru că o ignorăm.

Această poezie e, poate, un mic exercițiu de sinceritate în fața unui Adevăr care nu ne cere diplome, averi sau reputație, ci un singur lucru: inima.

================================================================

Muritorul și Învierea

Ne irosim în vremuri,
Nebuni după izbăvire,
Umblăm plini de mândrie,
Călcăm peste cadavre.

Pământul greu ne ține
De-atâta aroganță.
Ce suntem noi aici?
Nici îngerii n-au față.

Trec anii în convoie,
Apare disperarea,
Muritul n-are școală,
El zilnic ne doboară.

Și vine ziua-n care
Tu, cel avut în toate,
Îți vezi urmele tale –
Le vezi tot mai departe.

La ce folos sunt toate?
De ce atâta râvnă?
Acum ești fără ele –
E beznă… sau lumină?

N-ai crezut momentul.
Ai fost nemuritor.
La orice act funebru
Păreai învingător.

Dar ce nenorocire!
Acum e rândul tău.
Te-agiți fără soluții –
Ești doar un muritor.

Și totuși, ai o șansă?
Și totuși ai speranță?
Se cheamă Înviere!
Dar tu ești… muritor.

Ai fost un Toma veșnic,
Nimic nu te-a convins.
Dar vine întâlnirea –
Nimic nu ai de zis?

Poate că ai, dar timpul –
El, timpul ți-e prea scurt.
Și tu simți că te scuturi
De viață… și trecut.

Te-ncearcă-acum nădejdea,
Nădejdea Învierii,
Iar Domnul Blând se uită
La golul vieții tale.

Ai bani, ai neamuri multe –
Dar ce folos acum,
Când totul ține numai
De sufletul Lui bun?

Și-ți va zâmbi, El, Bunul,
Chiar de L-ai răstignit.
Te ia ca pe tâlharul –
Acela pocăit.

Căci așa-i firea noastră:
Nebuni suntem după viață,
De parc-am ști că-n noi
E-aievea… nemurirea.

Sale!