Camelia frântă

Sunau, fluierau, urlau. Îi însoțeam în micul pâlc de pădure. Nu era nimic și nici nu știam nimic. Trăiam o spaimă – spaima că ceea ce se întâmpla nu avea nicio legătură cu mine.

La câtva timp… Ce „câtva timp”? Câțiva ani! A sunat telefonul. Era pe holul acela de bloc comunist. Un telefon cu rotiță și cu firul prea scurt, cât să fii nevoit să stai priponit, ușor aplecat, pe un scaun.

Iarăși nu am înțeles nimic. Abia după câteva zile am aflat. Murise. Murise stupid și tragic. Pușca se descărcase din plin. Hârjoană sau competiție? Fratele cel mic a atins-o. Și asta a fost.

N-ar fi trebuit să fie acolo o pușcă. Dar știți… a fost ceva ce s-a numit revoluție. Unii au murit, alții au luat certificate. Vă amintiți.

El, tatăl, nu a avut certificat, dar avea pușcă. Le-o luaseră înainte de revoluție. Doar teroriștii care nu existau trebuiau să aibă.

Apoi, știți, a mai fost un fel de lovitură de stat. Un domn Mazilu voia să scape de Iliescu. Mazilu… nu știu, dar pe Iliescu nu l-a frânt viața nici azi.

Tocmai primise pușca Emil, tatăl. O încărcase. Spre casă, cu geamul lăsat, spera ca, din mașina ARO, să-i cadă un iepure. N-a căzut. Iar acasă s-a dus direct la televizor, ca să vadă confruntarea de pe tanc – dintre trecutul care nu voia să treacă și viitorul care nu putea să înceapă.

Și asta a fost. Cocoșul puștii era dezlegat și, la marginea patului, a rămas o baltă de sânge.

Chiar nu aveam rost printre ceilalți copii, prin pădure. Mă temeam de zgomotul armei și de animalele moarte fără vină.

Am fost fericit când am ajuns acasă. Împreună ne-am uitat la Dirty Dancing. Mai știți acele aparate video? Nu mai văzusem până atunci. Filmul – nici atât. Nici atunci nu cred că l-am văzut bine. Dar îmi amintesc doi ochi care străluceau, dintr-un trup în plină desenare a formelor. Atât… și poate ceva din energia aceea tinerească. Parcă și un păr auriu. Oare ochii erau albaștri? Cred că nu.

În rest, nimic. Și niciodată. A fost. Și atât.

Sale!