Oameni cu certitudini, azi pe strada Prutului

Cândva, într-un tren, s-au aprins discuții — despre una, despre alta, cum se-ntâmplă între oameni care nu se cunosc, dar simt nevoia să-și dea cu părerea. Subiecte cotidiene, nimic spectaculos. Până când, ce să vezi, am devenit eu însumi subiectul conversației. Unul dintre vorbitori îmi pronunța numele cu o familiaritate de parcă îmi fusese coleg de bancă și de pătuț la maternitate.

Știa despre mine câte-n lună și-n stele. Am crezut, firește, că vorbim despre alt Negoiță. Dar pe măsură ce înșira faptele, am început să înțeleg că era vorba despre mine. Despre mine… dar altfel. Adică un eu reinventat, mai aventuros, mai versatil. Practic, trăisem o viață paralelă fără să fiu anunțat.

După câteva secunde, m-am lămurit: da, chiar despre mine era vorba, cu subiect și predicat. Îmi venea să intervin și să completez povestea, că prea părea interesant ce-am mai făcut fără știrea mea.

— Și-l cunoașteți, domnule, pe Negoiță? întreb, cu o sprânceană ridicată.

— Cum să nu! răspunse sigur pe el, și începu să povestească: cum îl știe, de când, ce a zis și ce n-a zis Negoiță, ce-a făcut și ce n-a făcut — de parcă-l citea din fișă personală.

Am ascultat politicos. Am zâmbit. Mai că-mi venea să zic: „Uite, aici ai uitat ceva!”

Când am ajuns în Gara Buzău, l-am felicitat pe domnul pentru cât de bine documentat era. S-a uitat victorios la ceilalți din compartiment, sigur că și-a făcut datoria de cetățean informat.

Și, cu un ultim zâmbet:

— Sigur îl cunoașteți pe Negoiță?

— Sigur, domnule! Parol, cum scrie Caragiale.

— Ei bine… eu sunt!

În clipa aceea i s-a înmuiat mâna pe care o strângeam. S-a clătinat ușor, dar l-am ajutat să rămână drept, ca între… personaje.

Au trecut ani de-atunci, dar mi-a amintit azi povestea colegul George. Undeva pe strada Prutului, un domn cu BMW albastru relua isprava — cu aceeași siguranță, același aplomb, același Negoiță reinventat.

Să mai zică cineva că istoria nu se repetă!