Pe 9 august, tatăl meu împlinește 77 de ani. Timpul a trecut, dar el rămâne același: activ, lucid, cu un umor sănătos și o stare de bună dispoziție molipsitoare. Nu se plânge niciodată de nimic. Știe să lumineze o zi doar cu o vorbă sau cu o privire calmă și nu se pierde niciodată în lamentări. Viața a fost pentru el un drum de urmat, nu un motiv de jelit.
A fost mereu un om dedicat. Nu s-a căutat pe sine în ceea ce a făcut, ci s-a dăruit unui ideal. Într-o vreme în care școlile de partid și noile universități promiteau drumuri rapide spre funcții și afirmare personală, tata a ales altceva: calea slujirii Bisericii. O cale deloc comodă. Au fost presiuni să nu o urmeze, acolo, în sat, la școală, unde fiii fiecărei familii mergeau spre… lumea nouă. Dar el a rămas fidel chemării sale.
În afară de slujirea la Altar, i-a plăcut administrația și a slujit-o cu pasiune peste 35 de ani. A construit, a organizat, a ținut echilibre. Serios, diplomat, matinal, cu un simț al datoriei rar întâlnit. Pleca dis-de-dimineață și se întorcea noaptea, abia după ce se asigura că toate lucrurile erau la locul lor și că ierarhul era mulțumit.
Nu se cruța. Nu lăsa nimic la întâmplare. Părea că are resurse fizice inepuizabile. Îmi amintesc cum, seara, târziu, din când în când, mergea să-și viziteze sora. Eram vecini pe Caraiman. Mătușa mea era în curățenie, avea covoarele strânse. A adormit pe covoarele făcute sul. Eram copil, dar m-a impresionat voința lui. Nu se lăsa. Și, e drept, Dumnezeu l-a înzestrat cu o sănătate de fier, de care, cu nuanțele specifice vârstei, încă o are.
S-a dedicat muncii lui mai mult decât familiei. Dar i-a plăcut ceea ce făcea. Simțea responsabilitatea pe care o avea și era concentrat acolo și doar acolo. Sigur, eu — dar probabil și sora mea — ne-am mai judecat părintele din când în când pentru ordinea priorităților. Însă, privind peste timp, îl admir pentru puterea de muncă și rezultatele muncii lui.
În toți acești ani, a lucrat cu ierarhi remarcabili. A traversat etape istorice încărcate. Nu a abuzat de forța instituțională pe care o avea, încercând, cu răbdare, să facă mereu pace. Și a făcut. Îmi amintesc că, atunci când lucrurile se blocau, era cel care aștepta să facă pacea. Și o făcea, cu tact, cu înțelegere, cu încredere în oameni și cu multă, multă înțelepciune. Evident că îmi crește inima când îmi spune cineva: „M-a ajutat părintele, m-a scos din încurcătură!”
Peste toate acestea, a avut ceva care nu se învață din cărți: o cunoaștere extraordinară a oamenilor. Când punea o etichetă, o făcea cu greutate, cu discernământ. Peste timp, realitatea îi demonstra spusele. Evident, experiența era cea care dădea verdicte.
Și, ca orice om care lucrează și lasă în urmă ceva palpabil, a fost atins — uneori — de sindromul Pigmalion. Nu în sensul vanității, ci al atașamentului sincer față de ceea ce a zidit cu mâinile și inima lui. Nu a lucrat pentru el, ci pentru alții. Capitol la care eu chiar nu-l pot ajunge. Am crescut amândoi la țară, dar eu am prins și vorba țărănească: „E bine să ai lucrul tău.” Am prins și eu ani de dedicare muncii publice prin instituții ale statului. Însă ruperea în forță de locurile unde am activat, după ce am lucrat cu folos pentru comunitate, m-a făcut să-mi întorc atenția spre mine. Tata s-a gândit mai puțin la el. De aceea îl înțeleg că s-a îndrăgostit de propriile-i rezultate, deși e conștient că ceea ce a făcut nu-i aparține, ci e destinat celorlalți. Dar, e drept, a pus suflet și îi este greu să se desprindă mental de trecut. Se bucură că munca este continuată și respectă pe fiecare dintre cei care pun o cărămidă în plus. Este firesc să țină la ceea ce a ridicat. Dacă nu se manifesta așa, nu realiza mare lucru. Doar un om cu pasiune construiește. De așa ceva nu te vindeci. Chiar dacă au trecut ani, rămâi cu gândul tot acolo. Au fost și anii tăi… Așa cum scria Erich Fromm, „omul se unește cu lumea în procesul creației”. În toate tipurile de muncă autentică, cel ce lucrează și lucrarea sa devin una.
La 77 de ani, tata e încă același: activ, senin, cu gând limpede și cu zâmbet cald. Și poate că darul cel mai mare pe care l-a lăsat nu e ceea ce a construit, ci felul în care a construit: cu seriozitate, cu grijă la cei din jur, cu umor, cu răbdare, cu dăruire, cu modestie și cu multă generozitate. Poate că sunt subiectiv — și e normal să fiu — dar l-am văzut mereu ca pe un om al construcției, al echilibrului și al dragostei față de ceea ce face.
Nu cred că-i va plăcea acest text. Nu pentru că-i laudativ. Cu umor îmi spunea: „Laudă-te singur, că oricum, în viață, alții nu se vor îndura să o facă!” Nu-i va plăcea pentru că a fost mereu adeptul… secretomaniei când a fost vorba de viața personală. Și-a sărbătorit ziua o singură dată, și atunci obligat de noi. În rest, nu a avut nici timp, nici nu a simțit nevoia să-și schimbe rutina, și nici nu a dorit să se știe când este.
L-am deconspirat! 77 pare a avea o încărcătură simbolică mai mare decât 70 sau 80.
Mulți ani înainte, cu voioșie și credință!
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
1 comment
Frumos din partea unui fiu
Sa traiasca,inca milti ani si sa va bucurati impreuna de bucuriile ce le ofera viata.
Nepoti,stranepoti sa va afuca zambetul pe buze si tatalui si dvs ca azi,a-tii vorbit asa frumos de un parinte dedicat si organizat care si a daruit mult din viata pt a face bine.La multi ani,sanatosi si plini de zambete!🥰🥰🤗🤗
Semnat:un om simplu cu credinta in Dumnezeu si puterea lui de a fi cu noi oamenii si la bine si la rau!Amin!