August, 16

Sunt aproape de ora la care voi pleca la Biserică, pentru a oficia cununiile trecute astăzi în agendă.

Pentru unii ar putea părea doar o rutină, o slujire între altele, dar pentru mine nu e așa. Tinerii care vin în fața altarului mă inspiră, le port chipurile și emoțiile în suflet, dorindu-mi din toată inima să-i știu bine și peste ani.

Astăzi, 16 august, are pentru mine o semnificație aparte: este ziua în care eu și Mirela ne-am căsătorit. Cum se spune în popor, „a fost cu noroc”. Poate nu întâmplător atunci a venit o ploaie neașteptată, care a potolit arșița, dar a stricat pământul bătătorit din fața paraclisului de la demisolul Bisericii Sfântul Andrei, unde s-a săvârșit slujba. Nu erau atunci pavaje sau alei, dar era bucurie multă.

Au fost mulți preoți, iar slujba s-a prelungit. La final au început să predice, unul după altul. Mirela m-a tras ușor de mână și m-a întrebat zâmbind: „Vorbesc toți?” Erau patruzeci…

Au trecut 28 de ani de atunci. La anul, tot pe 16 dar … Mai,  noi vom sta în spatele mirilor, așa cum au stat odinioară părinții noștri. A venit vremea. Copiii au crescut.

Cu cât trece timpul, cu atât găsesc mai reale cuvintele lui Socrate, care, reluând mitul lui Aristofan, spunea că odinioară oamenii aveau patru brațe, patru picioare și două capete, dar au fost despărțiți în două, iar de atunci fiecare își caută jumătatea de care a fost rupt. Aristotel completa spunând că iubirea este „un singur suflet care locuiește în două trupuri”.

Iar Erich Fromm a adăugat, peste veacuri, paradoxul acestei taine: „Iubirea constă în faptul că două ființe devin una și totuși rămân două.”

Privind în urmă, îmi dau seama că exact aceasta este frumusețea căsătoriei: un drum în doi, în care devii unul, dar rămâi și tu însuți.

Sale!