România și Rusia: lecțiile istoriei și realitățile geopolitice actuale

1. Moscova și ambiția „a treia Romă”

După căderea Constantinopolului în 1453, ideologii ruși au promovat ideea Moscovei ca „a treia Romă”, adică moștenitoarea legitimă a tradiției imperiale și a ortodoxiei răsăritene. Această doctrină a fost însă mai degrabă o construcție ideologică decât o realitate acceptată de ceilalți ortodocși. Țările române au rămas în sfera de influență spirituală a Patriarhiei de la Constantinopol și nu au recunoscut supremația Moscovei.

2. Raporturile cu Imperiul Otoman și Rusia

Istoria românilor a oscilat între două mari vecinătăți: Imperiul Otoman și Rusia. În mod paradoxal, în numeroase momente românii i-au preferat pe turci în locul rușilor. Explicația este simplă: dominația otomană a fost de tip suzeran – tribut în schimbul unei autonomii interne –, pe când Rusia a urmărit de fiecare dată absorbția politică și culturală.

3. Războiul de Independență (1877–1878)

Relațiile complicate s-au văzut limpede în Războiul de Independență. Deși România a intrat în război ca aliat al Rusiei, armata română, condusă de Carol I, a salvat armata rusă blocată la Plevna. Contribuția românească a fost decisivă, dar în tratativele de pace de la San Stefano și Congresul de la Berlin, Rusia a minimalizat acest rol și a anexat sudul Basarabiei. Episodul a creat o neîncredere profundă, vizibilă până astăzi.

4. Secolul XX și trauma ocupației sovietice

În 1940, în urma Pactului Ribbentrop–Molotov, România a fost forțată să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. După 1944, Armata Roșie a intrat în România ca „eliberatoare”, dar a rămas ca armată de ocupație, instaurând regimul comunist. Gheorghe Gheorghiu-Dej, deși recunoștea rolul Cominternului în ascensiunea sa, a obținut în 1958 retragerea trupelor sovietice. Nicolae Ceaușescu a continuat politica de autonomie față de Kremlin, încercând să construiască o identitate național-comunistă.

Totuși, lecția era clară: Rusia/Sovietele au urmărit constant controlul total, atât militar, cât și ideologic.

5. Lecțiile istoriei și memoria colectivă

Românii au învățat să nu se bazeze pe promisiunile Moscovei. Momente precum:

1878 (anexarea Basarabiei),
1940 (ultimatumul sovietic),
1944–1958 (ocupația militară și instalarea comunismului),
au sedimentat în conștiința națională o atitudine de vigilență. Spre deosebire de relația cu Imperiul Otoman, unde dominația era fiscală și administrativă, Rusia a urmărit subordonarea completă, ceea ce a generat rezistență.

6. Poziția actuală a României

Astăzi, aceste lecții istorice se reflectă direct în politica externă. România este membru NATO și UE și și-a consolidat parteneriatul strategic cu Statele Unite. Invazia Rusiei în Ucraina, începută în 2014 și escaladată în 2022, a confirmat justețea acestei orientări. România se află în prima linie a flancului estic NATO și sprijină activ Ucraina.

Dincolo de opțiunea instituțională, există și un fundament cultural-istoric: românii privesc Rusia cu neîncredere, știind că expansiunea ei a însemnat mereu pierdere de teritorii și subordonare politică.

7. Așadar,

Istoria demonstrează o constantă: Rusia a încercat în permanență să-și extindă influența asupra României, dar a eșuat să câștige loialitate sau recunoaștere durabilă. Preferința românilor pentru alianțe cu Occidentul sau chiar pentru dominația otomană arată că instinctul de supraviețuire politică a mers întotdeauna în direcția opusă Moscovei.

Astăzi, în contextul războiului din Ucraina, această memorie istorică se traduce într-o alegere strategică fermă: România se definește ca stat occidental, democratic și membru NATO, nu doar prin interese conjuncturale, ci printr-o lecție de secole – aceea că „de la ruși nu vine niciodată libertatea”.